Omul lichid

Conceptul de societate lichidă îi aparține lui Zygmunt Bauman, după cum ne spune Umberto Eco în „Cronicile unei societăți lichide”. „Pentru Bauman, printre caracteristicile acestui prezent care acum se naște se poate aminti criza Statului (ce libertate de decizie mai au statele naționale în fața puterilor supranaționale?). Dispare o entitate care garanta fiecăruia în parte posibilitatea de a rezolva omogen diferitele probleme ale timpurilor noastre, iar odată cu criza aceasta iată că apare și criza ideologiilor și deci și a partidelor și în general a oricărui posibil apel la acea comunitate de valori care îi permite individului să se simtă parte a unui tot care ține seama de nevoile sale”, explică Eco.

Cred că o societate lichidă presupune oameni lichizi și, da, îi văd pe mulți care se lichefiază din oportunism sau de teama de a fi ei înșiși.

Niciun leu pentru adevăr

 Oamenii sunt puși întreaga viață să aleagă între real și ideal. Avere versus iubire, compromis versus curaj, condamnare versus milă etc.

Ziariștii din întreaga lume – chiar așa, din întreaga lume – și de la începuturile presei – chiar așa, de la începuturi – se află în situația de a alege între bani și adevăr.

Niciodată nu am întâlnit situația în care cineva să semneze cu mine un contract prin care să mi se pună clauza de a spune adevărul. Are vreun șef de partid, vreun președinte de CJ, parlamentar, primar, consilier curajul de a investi 1 leu pentru adevăr? Mira-m-aș. Același lucru este valabil pentru contractele comerciale, se înțelege. Nu voi putea promova o firmă de termopane pentru ca în același timp să spun că sunt altele și mai bune.

Cum ieșim din această capcană ? Există o variantă. Când distanța dintre bani și adevăr devine insuportabilă, când nu te mai lasă să dormi, când nu te mai poți privi în oglindă, măcar atunci, în ceasul al 12-lea, trebuie să renunți la bani.

Încă îl aștept pe omul de partid care să accepte un contract cu clauză de adevăr. Când voi semna așa ceva, – adică într-o sută de ani – fiți siguri că vă informez și pun poza contractului. Până atunci însă, aveți grijă cum citiți presa și cum vă uitați la televiziunile de știri, niciun canal media din câte cunosc nu are clauză de adevăr.

Catastrofa vieții prea scurte a posesorilor de biblioteci prea mari

Mă întorc obosit dar binedispus de la Rm. Vâlcea unde am prezentat primul număr al revistei „Vâlcea literară”. Vin și mă uit la fotbal, prind repriza a doua din Italia – Spania și mă bucur fiindă pariasem 30 de lei pe spanioli. Au învins cu 2-1, scor istoric, Spania nu mai bătuse de decenii Italia pe San Siro. În fine, mânânc ceva, beau un whisky, vorbesc cu nevasta despre vopseaua pe care o alegem pentru casa pe care tocmai o izolăm termic. Fiindcă la casa dinspre sat va fi dimineața șantier, urc în deal, la cabană, să pot dormi mult.

E miezul nopții, e nenorocire. Trebuie spus că în cabană, la parter, viețuiește cea mai mare parte a bibliotecii, mii și mii de cărți. Amuzat de meci și de paharul de whisky, fericit de convorbirea cu cei trei câini lupi avută pe scările spre cabană, bucuros că ne-am înțeles cu privre la vopseaua pe care o vom da pe casă, adică alb ca la biserici, îmi arunc privirea pe un raft, două, să îmi aleg o lectură. Tocmai terminasem, noaptea trecută „Perla” de Steinbeck, primită cadou, cu recomandare, de la doctorul Dan Popescu.

Mi s-a mai întâmplat ceea ce vă spun acum, dar nu atât de brutal. A fost șocant, înnebunitor, anxietant. Vă zic pe scurt. Dau cu ochii de o carte de două sute de pagini despre filosofia lui Pitagora. Deși nu pot vorbi mai mult de 3 minute pe acest subiect, n-am chef de Pitagora. Întorc privirea și îmi cad ochii pe „Muntele Vrăjit” al lui Thomas Mann. Cu toate că abia dacă îmi mai amintesc de Hans Castorp, n-am poftă să recitesc romanul. Apoi, găsesc cele șase sau șapte volume de filosofie inversă ale lui Michel Onfray. Aiurea, le-am citit, fără prea mult entuziasm și, ce să vezi, am reținut doar câteva idei, materialism dur, sfidare, răspăr, mai nimic.

Mă cuprinde panica, dar una rea, sfâșietoare. Privesc titluri și nu le mai știu, ori nu mai rețin bine ce e între coperți, mă uit în stânga, mă uit în dreapta, nimic sigur, nicio certitudine a cunoașterii, a recunoașterii mulțumitoare. Adică am citit și nu mai țin minte decât umbre, aș reciti și nu am timp. Cumplit. La ce bun miile de cărți, doar ca să mă sperie ca la un Halloween al lecturii?

Trag din raft „Catalogul mișcărilor mele zilnice” de Radu Petrescu. Vreau să văd cum s-a descurcat acest om cu biblioteca și efortul de a ieși din abisul ignoranței. Unii chiar lasă impresia că au reușit. Vă spun ce voi afla, peste câteva zile.

Am acrofobie, pe bune, și crește odată cu anii. Nu știam însă că am ajuns și la bibliotecofobie. Deși dintotdeauna bibliotecile și librăriile m-au tulburat puțin. Acum, nu a fost o simplă tulburare, a fost o catastrofă. Catastrofa vieții prea scurte a posesorilor de biblioteci prea mari. Ceilalți oameni trăiesc destul.

Planeta conștiinței

 Este foarte interesant și chiar tulburător că omenirea a reușit să vadă prin telescop cele mai îndepărtate galaxii, să pună piciorul pe Lună și, zilele acestea, să trimită o mașinărie pe Marte. Șocant este însă că aceeași omenire nu știe nimic cu privire la conștiința omului. Există doar ipoteze, curente de gândire, polemici, în rest, absolut nimic, nimic sigur.

Ignorăm ideea că despre darul cel mai de preț, despre ceea ce ne asigură statutul de om, despre conștiință adică, nu avem nicio idee, nu știm ce este, cum apare, nimic. Opinia publică trăiește cu iluzia că știe ce este conștiința. Știința o contrazice, acesta este probabil singurul domeniu al cunoașterii unde cunoașterea este nulă.

O gaură neagră a cunoașterii tocmai când vine vorba despre noi, oamenii.

Incredibil!

Cățelușa Sașa și Ecleziastul

 Zilele trecute, Sașa, cățelușa noastră, a suferit trei operații. Așteptând să se trezescă din anestezie și să vină acasă, mi-am amintit spusele Eclesiastului: „Căci soarta omului și a dobitocului este aceeași; aceeași soartă au amândoi; cum moare unul, așa moare și celălalt; toţi au aceeași suflare, și omul nu întrece cu nimic pe dobitoc, căci totul este deșertăciune”. Din fericire, Sașa e bine și soarta ei va mai fi o vreme legată de a familiei noastre.

Cât privește ideea de deșertăciune, „habel habalim” în ebraică, răsuflarea răsuflărilor, aș spune că Împăratul Solomon, fiul lui David, a intuit că în constituția obiectelor fizice localizate stau protonii și electronii nelocalizați ca o suflare.

Nu vă șocați, marele matematician Kurt Godel îl citea pe Sfântul Grigorie Palama.

Nu mai știm să mai murim corect

 Nu spun că aș fi uitat de faptul că suntem, eu și ai mei, muritori, dar pandemia mi-a spus acest lucru verde în față. Recunosc că nu prea îmi convine să aflu că ne poate cineva sufla moartea în gură de la doi metri, dar asta este situația.

Primul obicei care mi s-a perturbat a fost acela de a citi zilnic, de a citi între patru și zece cărți în fiecare lună. Nu cred să mai revin vreodată la acest obicei, fiindcă după ce afli că moartea e după colț, ai și alte lucruri de făcut.

Pe această chestiune cu cititul aș insista un pic. Cred că în viață nu trebuie să faci excese, nici măcar de lectură. Pe de altă parte, e clar că niciodată nu ai citit de ajuns. Și atunci? Atunci, aplici măsura care există în toate lucrurile.

Ideea este că nu trebuie să îți faci idol nici din cititul cărților fiindcă idolii nu sunt buni. Să nu îți faci idol nici din Sfânta Scriptură. Dacă nu îți faci idol din citit, din meditație, din gândire îți poți face? Nu, nici din așa ceva, am stabilit că idolii nu sunt buni.

Dar din iubire? Hopa, aici e aici, la prima vedere, dar la a doua, se rezolvă. Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți e dumnezeiesc, dacă îl iubești mai mult e idolatrie.

Pandemia mi-a spus că am o biblioteacă un pic cam mare și o viață un pic cam scurtă. Aflat la răscrucea drumului dintre librărie și pădure, nu voi mai ezita să aleg pădurea. Când voi fi la răscrucea dintre citit și vorbit, nu voi ezita să aleg vorbitul. De altfel și Platon zicea că ideile lui cele mai profunde nu le-a putut așterne în scris. Dar cu scrisul, cu scrisul cum rămâne? Rămâne cum am stabilit, fără idoli.

Pandemia ar trebui să ne spune că dacă nu ne taie cineva voia, precum o taie starețul călugărului, trebuie să ne-o tăiem noi nouă înșine, pe cât putem. Recuperăm un pic din felul de a fi și de a muri al celor care, în mii de ani, au făcut să fim ceea ce suntem. Înapoi la Kant, dar mai ales, mai ales la strămoși. Ce corect știau ei să moară!

Nu, nu mai știm să murim corect.