Scrisoare despre o poezie pe cord deschis

 Iubito, după ce ai plecat tu am avut atâta loc în patul gol

de puteam întoarce ușor un camion

numai în viața mea, Iubito, n-am mai avut loc și

m-am mutat la periferia vieții

atâta liniște era acolo de mă durea tot zgomotul din lume

atâta zgomot era de nu mai auzeam viața scurgându-se-n venele bătrâne

prin sângele gros moartea făcea nudism cu globulele roșii și albe

beam vin de viață lungă crezând că pot s-o înec muream puțin câte puțin în fiece clipă și nimeni nu știa lumina se fărâmița în cioburi de liniște și strigăte

eram gol în sufletul meu și luminam cerul adânc al trăirii mele c-o tristețe flămândă de mine.

 

(Mai știi când eram legat inextricabil de poezia mea?)

 

Așa a fost, Iubito, și-n ceasul cu secundarele adormite

veșnicia amuțise cu zâmbetul pe buze de vreme și timp

sunt egoist astăzi am spus și m-am gândit numai la fericirea mea

goală-mi era neliniștea arzătoare patima cu care mă bântuiai

n-am să pot uita lacrima din colțul ochiului și sufletul pătat

azi am simțit golul pustiu după ce mi-ai aruncat cărțile în stradă

trecători fără chip și umbră îmi striveau cuvintele ca pe niște chiștoace de vânt

trecători grăbiți se împiedicau de versurile mele

mi se împrăștiau pe asfaltul crăpat amintiri mai vechi și mai noi.

 

(Mai știi când ștergeam sunetele clopotului surd din inima ta lipsită de credință și vis?)

 

Așa a fost, Iubito, când ți-am spus că Dumnezeu îngăduie

prea mult lemn pentru unii și prea puțin lemn pentru viori crește

iubim viața pentru că este o minciună frumoasă

urâm moartea pentru că ea este un crunt adevăr

acum n-a mai rămas nimic în mine de acuzat și zdrobit

de aceea-ți spun să nu uiți că-n aceeași cutie intră și pionul și regele

ultimul lucru pe care-l vede-un soldat nu e glonțul și pământul sau cerul

ultimul lucru pe care-l simte un om care iubește ca mine e durerea acută.

Scrisoare despre viața și moartea avută

IUBITO, în Biblie scrie să nu ucizi în porunca divină stă scris să iubești

dar eu am ucis pentru tine, Iubito, pentru liniștea ta am devenit criminal în serie în seara aceea

de vis

am ucis cei doi păienjeni ce-mi țineau companie în clipele goale și triste, Iubito,

de pânzele lor îmi aninam amintirile de-acum și ele cărunte ca la uscat șoapte în soare stăteau

cu ei mă distram și jucam de-a v-ați ascunselea printre cărțile multe

eroii din cărțile mele metaforele mele epitetele toate complotau împotriva mea atunci

stăteau la rând până și razele de soare cărora să le fi permis să-i mângâie vara aceasta

și ai venit tu, Iubita mea cu spaima de moarte în tine cu nesiguranța femeii de-a fi

și am venit eu orbit de dragostea ta și-am ucis pentru tine în seara aceea pentru

liniștea ta

ca-ntr-o repetiție surdă a fost ca o recondamnare la moarte.

(Mai știi că ți-am zis că fiecare secundă trecută marchează-n eter apropierea de moarte

și depărtarea de viață)

Așa a fost, Iubito, și de la televizor filmul acela cu monștri părea că a coborât în

camera noastră cu tablouri și cărți

mă simțeam un monstru mai mic, Iubito și tu te simțeai un monstru și mai mic

de la marginea lumii Dumnezeu ne făcea cu mâna stângă

cu mâna dreaptă degetul Lui arătător scria istoria trecerii noastre prin lume

eram mici, Iubito, în fața măreției Lui în fața măreției lumii la fel

era inutilă încrâncenarea cu care apucam viața de-un picior și luam lumina la trântă.

(Mai știi că atunci când am mângâiat pe crupă caii cerului norii răzleți s-au ascuns de ploaie în sufletul meu?)

 

Așa a fost, Iubito, în seara în care te-am chemat să-ți înnobilez degetul cu sclipirea

iubirii

eu ți-am dat iubire, Iubirea mea și tu mi-ai cerut să plătesc tributul de moarte atunci

suntem datori măcar c-o singură moarte ți-am zis și-o lacrimă veche s-a prelins pe

obrazul

proaspăt ras

am ucis păienjenii mei prietenii mei din clipele desculțe în timp ce din tăcerile mele

bolnave,

Iubito,

ți-era frică de ei mai mult decât de neputința rămânerii tale-n istoria firii

mi s-a făcut frică pentru tine mai mult decât pe frontul din Golf unde mi-am plătit

cu sânge

maturitatea

așa a fost, Iubito, când noaptea și liniștea au dat năvală în singura inimă avută.

(Mai știi că dintre toate razele lunii am ales-o pe cea care mi-a străpuns privirea și inima?)

Așa a fost, Iubito, și-n ceasul de noapte l-am văzut pe Manole zidindu-și iubita.

 

Scrisoare despre viaţa mea şi sfârşitul aproape

Iubito, aşa de pustie a fost inima mea astăzi încât visele au fost mai negre decât

realitatea

tristeţea creştea direct proporţional cu golul din suflet în ceasul rănit

de printre norii cenuşii lumina refuza să-mi mai încălzească trăirea

aveam atâtea de spus lumii şi lumea îmi întorcea spatele printre nămeţii zilei

eram pustiu în ceasul acela de viaţă scursă nimeni nu mai stătea de planton în crucea

timpului

la liziera pădurii lupii tineri ai sângelui meu atacau infinitul în haită

în haina subţire mi se făcea cald de atâta frig

mi se făcea frică de atâta viaţă trăită degeaba

e trist să invoci moartea şi ea să nu vină la raportul de gardă

e trist să fi înconjurat de oameni şi totuși atât de singur acum.

(Mai ştii când ţi-am spus să nu mai risipeşti apusuri cu oameni care te vor părăsi la răsărit?)

Aşa a fost, Iubito, când sfârşitul era la numai o respiraţie distanţă

aşa e de atunci de când am văzut cum mi se termină de numărat stelele pe bolta vieţii

de când dorul de moarte e infinit mai contagios ca şi râia

de când înveţi că ai o singură inimă şi că ea nu mai vrea s-o simţi bătând

un suflet pe care nu-l simţi murind pentru depărtarea din tine

plătesc tribut morţii cu singura viaţă avută vieţii plătesc tribut cu toate morţile avute.

(Mai ştii când ţi-am spus că pe scenă actorul poate fi orice, dar nu şi în singura viaţă avută?)

Aşa a fost, Iubito, şi ştiu că ştii că adevărul e unul singur în povestea aceasta fără

lacrimi şi sfinţi

pe caldarâm zăpada a şters urmele paşilor mei către casa pierdută

eu m-am apucat inutil să fac focul în inima mea ca să se încălzească timpul acesta

vremelnic

inutil demersul meu scurgerea lui spre niciunde ca o pasăre uitată în zbor

atunci am ştiut că poezia mea e ca o rană care musteşte de prea multă durere

are propria ei durere chiar rana mea adâncă din sufletul gol

are propria ei durere poezia mea rănită de dor.

(Mai ştii când ţi-am spus că ai pierdut cheia de la inima mea şi că trebuie să descoperi

acum intrarea prin efracţie?)

Aşa va fi, Iubito, când vei veni la amvon şi vei vedea silabele frumos aranjate-n

cuvinte

tăcerile în şoapte la fel vei şti că mă pregătesc să fac din nou dragoste cu moartea.