• Îmi zici ori ba?! răsună într-o luncușoară de pe un cot al Oltului un glas furios, ieșit ca dintr-o staţie de emisie-recepţie.
  • Ei bine, da, Antim! răspunse gâjâit din pricina strânsorii puștiul de cam zece ani, ţintuit la pământ de bocancul unui hojmălău de trei ori mai mare.

Sunt venit aici din Sibiu și stau cu bunicii, mai adăugă de la sine copilul palid, cu părul cânepiu, când atacatorul mai slăbise întrucâtva strânsoarea. La capătul tăcerii, se săltase din iarba ţarcului riveran un vlăjgan, deșirat cât un stâlp de telegraf, parcă, negricios la chip și trup, purtând numai niște blugi. Avea un cap cât o gulie de mic și o figură de pasăre răpitoare… ochi sticloși, o gură fără buze, ascunsă de tuleie tuciurii, ca și chica unsuroasă, după cum îl văzuse prichindelul captiv. Băieţelul, se pare, uitase pentru o clipă de statutul său de prins, căci mustăci observând noianul de amulete atârnate la gâtul apărutului și închipuind schimonosite figuri… Slăbănogul rămase uimit de-așa îndrăzneală. Când își reveni, ordonă tăios către uriașul aghiotant în bocanci:

  • Mai arde-l! Vămuiește-l! Să uite să se mai dea în stambă pe la Mănăstire, să prostească lumea și să ne încurce nouă treburile! mai adăugă el privind cercetător către ţâncul redevenit prevăzător și care strângea speriat bretelele unui rucsac din textură de camuflaj albastru-sinilie, căzut alături. După jaf, păgubitul fu lăsat să se ridice, înconjurat de gloata care-l cerceta cu priviri hulpave, doar, doar s-ar mai găsi la micuţ și altele bune de șmanglit, înafara sacului fistichiu și pantofilor Adidas, cu care fusese încălțat.

Erau o gașcă de nimeni-în-drum, aciuiţi pe-acolo, veniţi cu taţii lor, zilieri la reparațiile podului Proieni-Brezoi peste apa Oltului… doar niște adolescenţi dezorientaţi, destoinici la delicte, neprinși de nimeni, trăitori de azi pe mâine… de curând nărăviți să supere credincioșii poposiți la Cozia.

  • Na-vă, Boss! făcu sluga titanică înspre căpetenie, întinzându-i cele două averi ale băieţelului.
  • Adidașii face toţi banii, e .. rău, zic… da’ rucsăcelul nu-i de-al de noi… e cam de șicoală, cred…

Totuși, îl goli de cărţi și caiete. Îi rechiziţionă, în fine, și o batistă albie, cu monogramă în culorile rucsacului, dar pe care, neputând-o citi, o întinse altuia, un sfrijit ochelarist și trenţăros, care se achită de sarcină scurtissim.

  • Antim! Da, da! Asta-i cusut pe cârpă! declară el competent și se puse pe râs.
  • Ce-ai?! făcu slujitorul tremurând să nu se necăjească Ce-ţi veni?! Acuși îţi șterg nește palme, m-auzi?!

Dar ochelaristul nu-l ascultă… și, întinzând batista ca pe-o rufă în bătaia vântului, le dezvălui plin de sine camarazilor:

  • Ține loc de hârțoagă de identitate și, pesemne, e și-un… talisman! Că altfel, ce rost ar avea și coronița asta cu trei vârfuri de sub nume?! Nu-i așa?! îl chestionă el pe picinogul mut de spaima că va pierde cel mai drag obiect, dat de bunică-sa… zmucit acum fără milă de călăul ochelarist.
  • An-tim! An-tim! scandară ceilalţi numele ca pe-o batjocură și se năpustiră ca niște exaltaţi la băieţel, făcând presiuni asupră-i cum știa fiecare, cu ciupeli, cu scatoalce bombardate năvalnic, cu smuceli, cu șuturi… Apoi îl săltară, îndreptându-se către apele râului să-l azvârle, ca pedeapsă că, deunăzi, le încurcase drumurile și socotelile. Dar… culmea! Înlemniră cu toţi când văzură cum bucata de pânză, sfâșiată în două de ochelarist, luase formă de-naripată ciudată, parcă un stârc uriaș, ce-l îmbrățișă pe copil și-l purtă peste apă, ducându-l în josul râului, depărtișor de gloata răzvrătită. Apoi îl așeză încetinel pe mal, lângă o tufă de carpen, folosindu-și aripile ca braţe alinătoare și moi…

Plutirea îl curăţase de toată suferinţa-n-durată de la sălbaticii aceia, îndemnându-l odată mai mult să viseze la întâmplarea de duminică, cea care le răscolise veneticilor ura. Se sumeţi cătând cu privirea în sus… împrejur… pretutindeni, mulțumind Proniei! Deși cuprins de pace, nimic nu zări, în afară de batistuţa sfâșiată-n două, de unde monograma-i zâmbea, șoptindu-i repetat Antim… Antim, iar coroana cu trei vârfuri tremura ușurel în bătaia vântului, amintind de bravul Basarab, ocrotitor al ținutului.

*

‒ A binevoit Măria-Sa Mircea Voievod ca, în locul acesta de pe valea Oltului, zis Călimănești, să ridice sfânt lăcaș… și acesta este Mănăstirea Cozia! așa își începuse strigarea Antim, așezat sub umbrarul unui nuc străvechi de la intrarea în curtea ctitoriei voievodale, strângând în juru-i mulțime de ascultători, dintre cei veniți să aprindă o lumină acolo. Localnicii știau c-are nume ales băiatul și c-ar fi venit la Călimănești din Ardeal, rămânând în grija bunicilor câtă vreme părinții erau duși la muncă prin Iberica. Sâmbăta și duminica, uitând grijile școlii, stătea lipit de ecleziarhul mănăstirii, pe care-l ajuta s-aibă grijă de rânduiala așezământului…

‒ Bineveniţilor, mă înclin cu smerenie înaintea dumneavoastră și vă cer îngăduire a vă mărturisi că, de când slujesc în această ogradă, se ivește prin voia Domnului, din când în când, câte o poveste legată de mândrul Voievod, cred, spre aducere aminte a timpurilor în care, pentru orice înfăptuire de seamă, domnitorii neamului nostru ridicau frumoase așezăminte spre mulţumire și slavă cerească…

Ei bine, pentru c-am închinat fruntea ieri, în ajunul Duminicii Tuturor Sfinţilor, în faţa icoanelor din altar, mângâind chipul Mântuitorului răstignit, am fost martor astă-noapte la minunea lumii! Domnul Mircea s-a făcut văzut, coborând cele trei scări ale bisericii… Înfășurat în mantie albastră, se grăbea spre ieșire. Își părăsise cripta de veșnică odihnă! Avea faţa luminată și de astrele nopţii, dar și de-o bucurie pe care un putea s-o ascundă. Și-n această vreme, văzusem cum, cei doi leandri, ce stau de pază la intrarea-n grădina lăcașului, începuseră să-și unduiască împarfumatele bogăţii, dând naștere unor fecioare zglobii, tare frumoase… Aflat dinaintea bisericii, Voievodul făcuse trei cruci mari, apoi se întorsese luând-o înspre livada cu meri a mănăstirii, privind la rânduiala straturilor de flori, îngăduind prin mișcările capului osârdia călugărilor grădinari.

În urma Voievodului, floricelele creșteau în lujere și din ele se-nfiripau minune de fetiţe și băieţei – mândri copii de curte, râzând cu glasuri de clopoţei, însoţindu-l pe Domn și aduși la pioasă ordine de cele două tinere, apărute și însufleţite din leandrii măreţi! Eu, olecuţă temător de ce se-nfăţișa, mă aţineam în urma nălucii lui Mircea…Și-așa m-am minunat pe mutește văzând cum pomii, însufleţiţi, se făcuseră oșteni de-ai lui, bărbaţi în puterea cuvântului, purtând însemnele ostășești și plecându-și frunţile la trecerea Domnului pe lângă ei! Glasurile nu li se auzeau, dar pricepeai după feţe și înclinarea trupurilor că-l proslăvesc pe Voievod, iar acesta părea tare, tare mulţumit, recunoscător să-i afle în așa stare bună…

Nici nu terminase bine spusa, că Antim se făcuse nevăzut, spre ciuda multora, ce-ar fi vrut să-ntrebe ce și cum… și de ce tocmai copilul ăsta spune povești cu glas sfătos despre cel care a înălțat lăcașuri sfinte, mulţumind lui Dumnezeu pentru izbânzile sale de-a lungul vieţii și dom-niei, făcându-se pildă de credinţă pentru urmași?! Toți cei care-l înconjuraseră până mai atunci, se îndreptaseră îngândurați, cu pioșenie, spre intrarea în mănăstire, ignorând cu bună știință scălâmbăielile unor băietani mult mai răsăriți decât Antim, ce se prefăceau a fi schilozi și cerșeau milă bănească, tulburând pacea tuturor. Unul dintre ei, o slăbătură tuciurie, cu privire cruntă și gâtul plin de lănțuguri păgâne, îl găsi vinovat de eșecul înșelătoriei lor pe băiețel și jură să se răzbune curând…

*

Cerul se-mbunginase, căzând asu-pra culmii părerea că noaptea pica mai devreme. Moș Chivu și soaţa Sofica nu băgaseră de seamă schimbarea… Cucăiau pleoștiţi sub negura gândurilor, cu grumajii curbaţi de vreme și gânduri amare, iar prispa li se părea o gară unde așteptau oftând… Dar, oare, pe cine așteptau? Zăvodul Negrilă scâncește a veste. Se saltă pornind-o înspre gard, mișcând vesel din coada stufoasă, în care un pumn de scaieţi și-au găsit loc de odihnă. Când poarta scârţâie deschisă, el scoate degrabă-un lătrat s-anunţe bătrânii că, da, vine Antim! Și-ncepe o joacă de-a prinsul, dar nu primește răspuns, așa că ia cale de-ascunziș sub pătul…Chivu și femeia dau ochi înspăimântaţi cu nepotul, apărut cu hainele rupte, ciufulit, plin de urme, scăpat ca dintr-o înfruntare.

  • Sărut mâna… rostește el căznit. Dar n-apucă să-și ducă vorba la capăt, că Moș Chivu iese înainte, cu pălăria dată pe spate și-l întreabă cu zor:
  • Care-i necazul, copile?!
  • Mai nimic, tată-mare! Am avut de luptat cu o haită de căţelandri… cam turbaţi! Miroseam prea tare a Negrilă și-au vrut să mă spele de dânsul, se vede! recită ca pe o scenă copilul, privind însă la bunică-sa împietrită în prispă, c-o mână pe gura deschisă de mare uimire, din ochi dând semn că alta-i povestea c-apare el așa sărăcit de rucsac și, culmea, desculţ… și lovit… și zgâriat…

Antim înaintează spre bunică și, arătându-i batista sfâșiată în două, șoptește ca pe-o taină:

  • Acuma sunt… bine, bunică! Tot ea m-a salvat! Numai ea nu e bine! S-a .. e distrusă! S-o repari, de-ai putea! Sărut mâna!

Terminând, băiatul se lasă pe o treaptă a prispei cu fruntea către cer înălţată, ca și când ar fi așteptat dinspre acolo răspunsurile potrivite, liniștitoare.

*

Pe Sofica zorile o găsiră tot așezată pe-un scaun în prispă, gândind la darul băiatului de-a vedea ce alții nu pot, de-a străpunge negura vremurilor și de-a glăsui despre ele altfel, cum nici din cărți n-ar fi aflat. Știa despre povestirile nepotului din curtea Mănăstirii Cozia și despre toate presupusurile ce poposeau sâmbetele și duminicile pe buzele unora și altora, martori întâmplători. Nu cumva chiar băietanul ăsta să fie vreo nălucă din timpuri de demult?! Dar tot ea se liniști, spunându-și că neclintită rămâne peste veacuri credinţa în Bunul Dumnezeu, iar minunile sale sunt și vor mai fi, păstrate în sipetul cu amintiri despre întâmplate ori doar visate fapte…