Paradisul minciunii

 

Adevărul nu mai e decât o cârpă

aruncată la marginea istoriei

îmbibată de sângele și măruntaiele

victimelor inocente,

plutind în șiruri nesfârșite

pe apele fetid-resemnate ale Styxului.

 

Ce bine că trăim în post adevăr

că am depășit iluzia adevărului.

Ce lux penibil adevărul ăsta

o relicvă penibilă a trecutului

un praf nociv în ochii lumii

verigă primordială în lanțul infernal

al minciunii infinite.

 

Mă simt atât de bine în paradisul minciunii

precum peștele pe uscat

aruncat la malul poemului

de furtuna din largul realității.

Plin de solzii cuvintelor

mă zvârcolesc în nisipurile mișcătoare

ale agoniei semantice.

Verbele s-au scufundat în oceanul distopiei

metaforele au fost devorate de rechinii destinului.

Am rămas doar cu scheletul unor idei

puține și fixe, intrate definitiv la apă.

Ce bine e aici în paradisul minciunii

unde imperiul virtualului

a cucerit toată realitatea

cu timp cu tot.

 

Levităm deasupra nimicului

în norul digital

fără trecut și fără viitor.

Trăim oarecumva probabil în prezent.

 

 

 

 

 

Timpul s-a înfundat undeva

 

Timpul s-a înfundat undeva

prin venele mele îmbătrânite

de atâta frecare violentă

cu realitatea abrazivă.

Vor veni doctorii eternității

și vor curăța canalele vitalității

de zgura timpilor pierduți

în luptele inutile ale existenței.

Aștept cu înfrigurare

clipa adevărului fiziologic.

Incapabil de metaforă

sau de un verb înălțător

stau încremenit în liniștea poemului.

Aici în țara dintre cuvinte

mi-am făcut culcuș

pentru posteritatea de hârtie

a scribului atras de cele veșnice.

În curând voi fi redus la un trup inert,

întrupare cerească a tăcerilor mele.

Vigdor, ai o șansă să treci în lumină.