PESTE ANI – IULIA LIXANDRU

Soarele cobora încet treptele cerului cu pași mici, dorind ca aproape nimeni să nu-i observe lipsa în amurgul timid ce urma să se aștearnă peste lume. Cerul amiezii deslușea raze aurii peste orașul ce rostea cuvinte aproape șoptite la urecehea timpului. Era același timp dintotdeauna, leagăn al speranțelor și luminilor. Aștepta cu nerăbdare să pășească peste efemerul zilei, așezat între un veșnic răsărit și un apus nesfârșit. Fiecare zi a învățat să supraviețuiască sieși prin momentele de tăcere adunate din frânturile existenței, înfruntând cu stoicism orice furtună apărută la marginea vieții, purtând cu ea, de fiecare dată, un infinit de șoapte nerostite. Fiecare apus îndeamna sufletul să meargă mai departe, pentru a găsi liniștea de dincolo de orice sacrificiu nesupus regulilor. Chiar dacă asta ar fi să înfrunți războiul fiecărei clipe, moștenite fără să pretinzi ceva, cuiva…David stinse luminile holului de la intrare. Cu o mișcare lentă ieși pe ușa apartamentului de la etajul trei al unui bloc rezidențial de la periferia orașului, înconjurat de verdeață, binecuvântat de trecerea semeață a bătrânului Olt, care șerpuia liniștit și imperturbabil de partea stângă a vechii așezări urbane. Încuie cu aceeași lentoare, apăsat de gândurile interminabile din mintea sa lucidă, veșnic în alertă și coborî lent scările blocului. Ajuns pe trotuarul bulevardului ce străbătea Râmnicul, orașul domniei mele, se așeză pe prima bancă întâlnită, mirat că el însuși este acela care ocupă timpul și spațiul acelui loc afierosit lui Dumnezeu.

Cu ochii mari, de culoarea castanelor coapte, încadrați în fața ovală și blajină, privea spre trotuarul opus la mulțimea de trecători grăbiți și frământați de propria existență, angrenați într-un carusel al jocului vieții, continuu și inepuizabil. Fețele lor se întrezăreau vag, se legănau ca niste măști purtate de adierea înserării când mai sus, când mai jos, respectând cu sfințenie cadența pașilor. Privea fiecare trecător ca și cum ar fi vrut să-i povestească preț de câteva clipe ce înseamnă să fii om, ce înseamnă bunătatea, prietenia, angoasele și tristețea, să-i devoaleze preventiv necunoscutul zilei de mâine, să-i spună vorbe sticloase despre lumina ce poate subjuga întunericul dintr-o clipă. Era cinci după-amiaza și razele pătrunzătoare ale soarelui de sfârșit de iulie îi mângâiau trupul sub adierea blândă a vântului ce bătea ușor dinspre faleză. Arșița de peste zi își lăsase urma în asfaltul încins, dar acum aerul era mai respirabil. Chemarea înserării se auzea de departe ca un cântec doinit peste dealurile împădurite din apropiere.

După câteva minute de așteptare și reflecție, bucurânde-se de viața ce deborda pe lângă el, odată cu el, își spuse că trebuie să-și miște picioarele și trupul destul de vânjos spre capătul bulevardului, unde locuia bunul și singurul său prieten, Petru. David avea șaptezeci de ani. Cele două accidente vasculare și infarctul de acum o jumătate de an își făceau simțită prezența aproape la fiecare mișcare și respirație, ca un ticăit surd și vechi al unui ceas mecanic, îmbrățișat în tăcere de timp. Iremediabilul se agăța conștient, aproape cu disperare de ființa lui. La un moment dat se opri, își scoase din buzunar nelipsitul șervețel și își șterse fruntea traversată de sudoare. Un preț nesemnificativ de altfel, tribut acceptat cu modestie, cu bucurie nestăvilită, triumf răsunător și aproape de neiertat asupra morții. O monedă de cincizeci de bani îi căzu, însă nu se mai aplecă să o ridice. Aceasta l-ar fi supus unui efort su-plimentar și spera să mai trăiască vreo zece ani… Conștiența acestui lucru îi sporea luciditatea. Fiecare clipă și-o răscumpăra cu zâmbete evazive adresate celor care îl întâlneau, acordate de o privire jucăușă, dar melancolică, împletită cu nesfârșită și adâncă rugă interioară. Îl însoțea gândul că orice durere este menită să te învețe ceva nou, să te facă mai puternic, să te reclădească din adâncul ființei. Orice lacrimă poartă cu ea povestea ascunsă din suflet, precum un diamant neșlefuit. Ca medic întâlnise oameni, suflete împovărate de suferințe trupești și de fiecare dată învățase ceva nou, despre ceea ce înseamnă să fii om, încercând pe cât posibil să se pregătească pentru drumul inexorabil pe care urma să pășească. Se considerase norocos întâlnindu-l pe Petru încă din anii tinereții. Era bunul și singurul său prieten adevărat. Nimeni nu i-a pătruns atât de adânc în suflet, așa cum a făcut-o el. Petru fusese învățător, acum pensionar al unei vieți liniștite, dar în permanentă căutare de iubire, acea iubire care să te ridice din prăpastia banală a zilei, să te obige să mergi înainte fără a rămâne încătușat în corzile nefericirii. Viața profesională îi adusese satisfacții, însă Petru nu a fost niciodată pe deplin mulțumit. Rareori a atins acel nivel de împlinire interioară după care tânjea. Cu toate că David era doar cu trei ani mai mare decât el, întotdeauna Petru l-a considerat ca fiind profesorul său. David se putea bucura de acea liniște cumpătată, așeza fiecare lucru în balanța lui, îl cântărea pe fiecare parte. Într-un final ajungea la concluzia că sub nicio formă nu există nici cea mai mică șansă de a deveni victima zilei. Poate că în sufletul lui Petru ardea mocnită dorința de a fi elev, unul dintre acei elevi pe care, la rândul lui, îi îndruma cu atâta claritate și bunăvoință. Mustea în el permanent setea de a iubi și a fi iubit astfel încât, atunci când i se oferea ocazia, nu întârzia să vorbească despre asta. După o căsnicie eșuată și fără copii, Petru s-a recăsătorit cu cea cu care a crezut că-i va umple golul interior și-i va reda în fiecare seară stropul de bucurie necesar pentru a înfrunta o nouă zi. Maria, actuala doamnă Popescu, cu zece ani mai tânără, jovială și nonșalantă, nu i-a putut susține în timp nevoia de afecțiune. Era o persoană pragmatică ce a ales după vreo trei ani de căsnicie să locuiască separat de Petru, într-un apartament aflat tocmai la capătul nordic al Râmnicului. Vizitele, la început mai dese, s-au rărit cu vremea, ajungând să se rezume la două ore lunea și vinerea după-amiază, răstimp în care se bucurau unul de complezența tăcută a celuilalt.

David nu mai avea mult de mers până spre capătul nordic al bulevardului Dem Rădulescu. Vremea fiind destul de caldă, pășea nehotărât, cu oarecare grijă, pe trotuarul delimitat de iarba verde și frumos îngrijită pe partea dreptă și de mirosul îmbietor al trandafirilor de pe partea stângă. Arborii încă tineri, dar destul de vânjoși, îi ofereau rând pe rând acea umbră binefăcătoare ce se răsfira timid pe caldarâmul încins. Mai avea doar câțiva pași de făcut până la intrarea în blocul prietenului său. Era nerăbdător să ajungă pentru următoarea partidă de șah, dar și pentru că în ultima vreme Petru era cuprins de o stare de iritare, de combustie interioară care friza ipohondria. Se abandonase pe sine, abandonase orice lucru cotidian și nu voia să facă nimic. O neliniște misterioasă îi cuprinsese ființa, însoțită de un vid al neputinței, al frământărilor, parcă mai accentuate de data aceasta, care îl măcinau până la epuizare. David intră fără să mai bată la ușă… Era așteptat de patruzeci de ani, miercurea, sâmbăta și duminica, la aceeași oră, pentru interminabilele și fascinantele lor partide de sah. Patruzeci de ani în care timpul parcă a încremenit, îmbrățișându-i pe cei doi prieteni într-un freamăt tainic, de nepătruns. Patruzeci de ani de alb, primul la mutare, răstimp în care cei doi evitau să-și dea șah-mat. Știau foarte bine ce ar fi însemnat acest lucru. Abundența emoțiilor, a bucuriilor și tristeților, a creat un soi de lașitate perfect justificabilă, acea frică de a spune lucruri noi sau de a se amuza doar de dragul fanteziei. Importanța trecerii timpului și a lașității lor se reflecta cel mai bine în remizele perfect aranjate și teatrale. Intrat în casă, l-a văzut pe Petru așezat în fotoliul său plușat de culoarea cafelei, picior peste picior. L-a întâmpinat pe David cu un zâmbet generos, cu tabla de șah așezată în poziția de începere a partidei.

• Dorești un pahar cu apă? Știu că altceva nu bei, așa că nu Nu vreau să te văd morocănos.
• Apă da, răspunse scurt și apăsat David, pe căldura asta apa este un Observă ceva ciudat la Petru. Ochii îi erau aprinși, parcă ardeau. O lucire aproape stinsă se strecura printre genele lui negre și lungi, fața îi era aprinsă, vocea răgușită și începuse să tușească.

• Ești bine, întrebă David?
• Cred că am răcit. Nu știu unde și cum, nu am ieșit din casă de câteva zile În toată nenorocita asta de boală, nu mai am timpul și cheful să mă gândesc la prostii inutile, la lucruri nesemnificative. Marele subiect a devenit moleșeala și neputința care mă bântuie. Noaptea dorm, dar mă trezește tusea și tot atunci mi se face frică. Noroc cu Maria care vine zilnic și are grijă de mine. I-am spus că nu mă simt bine și parcă ar fi mai mult decât o banală răceală. Maria îmi dă tratament, îmi aduce supă caldă, îmi pregătește ceaiul și toate cele… Este ceva diferit de data asta pentru că și mersul la baie mi se pare dificil, aproape că merg ținându-mă de pereți…
• Din bucătărie se auzeau zgomote de vase și vocea Mariei, care vorbea la telefon. Stăpână pe sine, avea un timbru clar, tânăr, percutant. Arpegiile în creștere ale isteriei…
• Maria, adu un pahar cu apă, a venit David!
• Bună David, răspunse Maria, ce bine că ai venit. Piți – așa îl alinta uneori – nu vrea să se hidrateze deloc, trebuie să stau cu gura pe el tot timpul, aproape că-i dau cu forța să bea. De data asta va bea tot, și apa și ceaiul, doar ai venit tu și în fața ta nu face mutre.
• Așa? Nu bei ce îți dă Maria? Te-ai prostit?
• Beau, dar este cam mult, știi că nu prea beau apă și ceai… Un acces de tuse puse stăpânire peste pieptul, care se ridica și se lăsa spasmodic, vrând parcă să îi taie respirația.

Între timp apăru Maria cu două pahare pline și o cană fierbinte cu ceai. Trupul mlădios se apropie de masa lor, răspândind un parfum dulce, impregnat suav în părul ei negru și des ce îi acoperea fața micuță, ovală, cu ochii de culoarea alunelor de pădure. Puse tăvița pe masă, chiar lângă tabla de șah, apoi cu un zâmbet frumos se întoarse către bucătărie. David așteptă ca bunul său prieten să se liniștească, se întinse spre masă din fotoliul opus celui în care stătea Petru, luă paharul cu apă și-i întinse să bea.

• Hai, bea încet, cu grijă. Tratament iei?
• Iau, se îngrijește Maria de Chiar a fost drăguță de data asta, mă face să regret multe… În ultima vreme a devenit foarte grijulie.
• Ce are? Ai mai fost bolnav și nu a trecut pe la tine…
• Îți povestesc eu altă dată, acum ne aude. Detalii financiare.Se întinse ușor peste masă și îi sopti că Maria vrea să trea-că și apartamentul acesta pe numele ei…Bine Piți, bine, vorbim…

Mai liniștiți și așezați oarecum, au început partida de șah, David fiind albul la mutare. Din cauza bolii lui Petru, uitase de setea lui. A întins mâna instinctiv, a luat celălalt pahar cu apă și l-a băut cu o poftă cumplită. Doamne, ce bună era apa… Acest pahar nu i-a potolit îndeajuns setea, ar fi vrut să mai ceară, însă era nerăbdător să înceapă jocul. Și-a spus în sinea lui că de data aceasta o să-i cedeze partida lui Petru, doar nu îl putea lăsa să piardă în starea în care era… Pe la jumătatea partidei, timpul a început să treacă mai greu și piesele de pe tabla de șah începeau să se încline ori să danseze între ele. David a dat vina pe căldura de afară, pe trupul lui slăbit după infarct și pe accidentele vasculare suferite. Și-a dat seama că de data asta nu putea continua, de data asta regulile jocului deveniseră șterse, fără acea bucurie care îi însoțea de fiecare dată. Nu avea sens să meargă mai departe… S-a ridicat și a plecat, luându-și rămas bun de la Petru printr-o simplă strângere de mână. Aveau să își povestească mai multe, poate data viitoare…Pentru prima oară în patruzeci de ani, David își lăsase partida neterminată. S-a îndreptat spre casă, cumva îngrijorat de amețeala care îl cuprindea, pașii devenindu-i din ce în ce mai nesiguri și greoi. Drumul până acasă i s-a părut interminabil și parcă toată greutatea lumii se așezase pe umerii săi. Nu își mai amintea când și cum a intrat în casă sau când a adormit. Știa doar că s-a trezit abia a doua zi, seara. Și-a sunat fiica, pe Ioana, povestindu-i ce s-a întâmplat, cum în noaptea aceea nu a mai reușit să meargă la baie, cum a încercat din răsputeri, dar a căzut lângă pat, cum disperarea neputinței pusese stăpânire pe el apăsându-i fiecare os, fiecare mușchi din corp, fiecare picătură de conștiență rămasă prezentă. Ioana i-a explicat că cel mai bine ar fi ca o perioadă, scurtă, să nu mai joace șah, căutând să înțeleagă totuși, ce anume s-a întâmplat în seara respectivă. De fel, nu era curioasă să afle ce se întâmplă în viețile oamenilor, îi era suficientă grija zilei de azi, însă de data aceasta era vorba de tatăl ei, pilonul de susținere din spatele unei vieți în care a ales să-și ducă singură greutățile vieții.

• Tată, te rog să îmi spui exact ce s-a întâmplat, te rog! Este foarte important pentru mine să cunosc toate detaliile, nu îmi pot explica cum ai ajuns în starea aceea. Nici accidentele vasculare și nici infarctul nu te puteau aduce în halul Tu nu ai fost niciodată așa…

Îngrijorarea Ioanei se deslușea foarte bine pe fața ei albă și frumoasă, încruntându-se ușor, așa cum o făcea de fiecare dată când apărea o problemă, ochii verzi devenind acum și mai verzi…David a reluat totul, pas cu pas, își amintea fiecare detaliu cu o acuratețe de admirat. Ioana l-a pus să repete de mai multe ori momentul în care a luat primul pahar cu apă, acel pahar pe care i l-a întins lui Petru să bea. Cum el a băut din celălalt, fiindu-i destinat prietenului său. În mintea Ioanei, lucrurile s-au clarificat, realizând cu groază că tatăl său fusese drogat, fiind victimă colaterală. Poate că Maria urmărea ceva destul de important alegând să-și drogheze soțul, iar boala suprapusă a ajutat-o din plin să-și satisfacă scopul perfid. David omisese să-i spună ce i-a șoptit Petru la ureche, sau poate nu a vrut să înfrunte cruda realitate în fața fiicei lui, ori nu a dorit ca Ioana să cunoască adevărata mizerie umană ce tocmai se devoalase în prajma lor.

• Hai să așteptăm ca Piți să fie bine, da?

Nu a răspuns nimic, însă a fost de acord în sinea lui și i-a dat dreptate fiicei lui dragi, pe care o iubea mult mai mult decât se iubea pe sine…După o săptămână, vestea a căzut ca un trăsnet asupra lui David. Petru murise… Se stinsese din viață pe patul spitalului. Insuficiență respiratorie. A plecat dincolo fără să-i povestească ceea ce avea de povestit, fără să fie mangâiat de aripa iubirii, fără ca tăcerile să-i mai șoptească măcar un răspuns. A reconstituit la nesfârșit ultima partidă de șah, a rememorat fiecare toamnă, fiecare primăvară petrecute alături de bunul său prieten, fiecare vară și fiecare iarnă rostogolite peste ani, fiecare răsărit și apus, îmbrățișându-se în fragilitatea timpului. Și dacă unul sau altul și-ar fi dat șah-mat, acesta ar fi fost singurul lucru coerent în ceea ce avea să urmeze. Poate ar fi anticipat cumva, sfârșitul lor de veac. Sau poate că a fost un șah-mat atât de real din partea lui Petru încât orice întrebare și-ar fi aflat deja răspunsul; negrul, al doilea la mutare, a învins…