Simt din nou în plexul solar neliniștea cu care am trăit toată viața. De data asta îmi spune că iubita mea imaginară, Zeița, mă va părăsi pentru un personaj din tablourile lui Chagall și voi fi nevoit să o înlocuiesc cu o domnișoară absolut reală, iubitoare de romane în patru volume și de filme inspirate din viețile învingătorilor, pe care o voi vedea apărând dintre un liliac alb și o magnolie, ținând în mâna dreaptă o giruetă. Îmi mai spune că în curând se vor închide ușile și voi rămâne pe dinafară, unde voi fi ajuns de spaimele copilăriei, fără să mă poată ajuta cineva. Vor fi nori negri și vuiete întunecate și va mirosi a umbră care locuiește sub pat. „Nici nu știi ce te așteaptă”, mârâie cu cruzime și atunci mă arunc cu fața la pământ, în vreme ce noua mea iubită îmi pune un picior între omoplați, apasă cu tocul roșu ca vinul din struguri prea copți și suflă cu putere asupra giruetei.

Moebius

Trăiesc ca și cum Zeița ar putea apărea în orice clipă. Sunt mereu îmbrăcat corect și curat, îmi dau pantofii cu cremă care miroase a tutun de pipă, îmi spăl cămășile cu apă în care am ținut timp de trei ore petale de orhidee aduse din Munții Braziliei, apoi le calc pe scânduri din lemn de măslin, numi pun fularul înainte de a-l răsuci pentru a întruchipa o bandă a lui Moebius pe care îi dau drumul să se plimbe câteva minute fluturelui meu african uriaș – bietul de el a pierdut deprinderea zborului. Acasă, totul e pregătit pentru clipa în care ea va bate la ușă cu o crenguță de cireș înflorit, ori cu safirul inelului primit în dar de la un urmaș secret al lui Vasco da Gama care trăiește dincolo de Măgura Trestiilor. Covoarele pufoase, din lână de iac, stau mereu treze, gata să mângâie gleznele celei pe care o aștept fără alinare. Pernele și plăpumile sunt înfățate în culorile meteoriților veniți dinspre Steaua Polară, iar pe pereți odihnesc cameleoni gata să prindă orice gâză care ar încerca să tulbure acordurile muzicii lui Bach izvorând necontenit din cubul meu fermecat de cristal. Așa trăiesc eu, așteptând sfârșitul așteptării.

Iasomie

Știu cu precizie că în noaptea aceea Zeița a venit și a șezut pe marginea patului, dar eu nu am putut să mă trezesc… Purta o rochie din voal de mătase albă, vaporoasă, cu tonuri azurii cărora luna intrată prin fereastră le dădea o strălucire aparte. Părul îi curgea peste umerii goi precum Pandorei la deschiderea cutiei dăruite de Zeus. La încheieturile mâinilor își prinsese brățări cântătoare din argint, pe degete avea inele cu lapis lazuli, dar eu, nefericitul, nu izbuteam să mă trezesc. S-a ridicat, a făcut doi pași către fereastră și i-am văzut glezna subțire încercuită de curelușa sandalei. Am auzit foșnetul mătăsii atingându-se de pervaz, apoi luna s-a stins pentru o fracțiune de secundă, am simțit mirosul de iasomie sosit din tărâmurile nedesțelenite ale Lumii Vechi și am fost din nou singur cu visele mele, colorate în patruzeci de tonuri de albastru.

Marea, cerul și ea

Sunt invidioși și logica lor este strâmbă. Privește, îmi spun pe un ton aproape batjocoritor, privește cum își ține iubitul de mână, cum îl sărută, uite-i cum merg împreună prin crângul înflorit… Îi vezi? Convingete acum: ea nu va fi a ta niciodată. Așa îmi spun, apoi fac gesturi ca ale copiilor, bătându-și pumnii și fluturându-și, cu policele lipit de vârful nasului, degetele. Vorbiți fără să știți ce spuneți, le răspund. Zeița este a mea, așa cum cerul este al meu, sau marea. Ce-mi pasă dacă și alții privesc stelele sclipind și simt, poate, că se nasc a doua oară? Ce importanță are că și alții se scaldă în apele verzi și înspumate? Marea și cerul și ea îmi aparțin și nimeni altcineva nu le poate iubi așa cum o fac eu. Căci nimeni în afară de mine nu poate vedea cele patruzeci de nuanțe de negru ale părului ei, doar eu percep tresărirea infinit de subtilă a sânilor sub cămașa înflorată… și ah, sunt singurul care, privindu-i mersul, simte pașii felini ai Cleopatrei. Doamne, cum atunci să nu fie a mea și numai a mea?

Magician

El vede imaginile – felii ale realității – și le denumește printr-un singur cuvânt… Pentru el, „cerul albastru privit printre florile de cireș” este „belmoniu”, „părul în patruzeci de nuanțe de negru, răsfirat de vânt” este „lontirai”, „sunetul tocurilor pe coridorul întunecos” este „mapendio” … Iar ei îi este teamă – cum să se lase mângâiată de cineva care dă nume bizare feliilor de realitate, căruia nu-i pasă că porțile ruginesc, asfaltul crapă, tălpile pantofilor se desprind, unele medicamente nu se mai găsesc în farmacii… Ah, tu, Zeiță, strigă el, pentru ce te cuprinde teama, nu sunt decât un simplu magician al cuvintelor, care nu-mi ajung pentru a exprima frumusețea ta! Însă ea îl privește cu ochi înspăimântați și tace. Atunci el încearcă să mai spună ceva, dar este părăsit de cuvinte și simte cum încet, insidios, sub frunte i se instalează primele acorduri ale nebuniei.