Să relatezi o întâmplare imaginată sau trăită, acumulând prin scris tensiunile dintre personaje, când se înfiripă între ele în crescendo aproape din nimic legăturile periculoase, sentimentele contrarii amestecate cu trăirile tale instinctuale, subiective, de care nu ai puterea să te disociezi ca să rămâi doar un observator fin analitic și rece, nu este atât de simplu. Dar Maria, indiferent că ar fi chemat-o Sanda, Ioana, Ana sau altcumva, e numele personajului feminin de referință pentru proza mea, pe care l-am adoptat de la primele încercări și m-am raportat la el de-a lungul vieții cu disperarea celui care iubește fără speranță, ceva de neatins. Nu ca să mă ascund de ochii celorlalți cât mai ales să mă apropii de mine însumi cel care sunt sau aș vrea să fiu, mult mai liber în atitudini și fără prejudecăți.

Țineam la Maria mai mult decât mi-ar fi permis o prietenie normală. Pe deasupra funcționa între noi un dat (indus?) acceptat de amândoi (Ne dădusem în copilărie de-a verii într-un an de Rusalii!). Căpătasem prin jurământ liber consimțit un fel de grad de rudenie, deasupra rudeniei, pe care ni-l impusesem, sinonim celui căpătat prin alianță cumva, deasupra alianței, dar nu era chiar așa. În plus ea era prietenă cu soția mea și eu prieten cu cel care-i era soț. Ne aveam din copilărie de frați buni, doar sângele ne despărțea. Se mai înfierbânta câteodată, dar ne stăpâneam. Construisem în timp un Schengen al nostru în care ne jucam. Ne plăcea să ne jucăm și ne provocam uneori! Ar fi dat cât se poate de periculos în ochi străini. Nu eram deloc străini noi patru și întâmplările vieții ne adunaseră vecini de palier. M-am trezit cu Maria în casă. A împins în ușă și a intrat fără să bată. Nu apucase să descuie apartamentul ei, venise direct. Când eram singur nu încuiam ușa. Lucram la un roman și nu mă ridicam de pe scaun toată ziua. N-avea cine să intre. Soția sau ea, rar.

Venea direct de la școală. Avusese dirigenția ultima oră și le dăduse drumul copiilor mai devreme. Ce era să le spună ca dirigintă despre „familie și tentații?… Erau prea mici și nu era momentul cel mai po- trivit să abordeze din experiența proprie, subiectul. Ar fi trebuit să mintă. Măcar bucuriile lor să fie sincere. Nu că plecatul de la școală cu o oră mai devreme ar fi fost o mare bucurie, dar orișicât!

  • Aveți grijă, ieșiți în liniște să nu-l deranjați pe Impolitic! Directorul Impolitic își căpătase porecla de la profesori, nu de la elevi. Bieții elevi nu prea înțelegeau sensul cuvântului, dar ca poreclă suna bine. Oana, soția, era plecată tot weekendul la un team-building cu gașca ei de la serviciu.
  • Am venit să beau o cafea la tine și să mă descarc! Costel al meu cred că iar umblă după gagici!…
  • Zici tu?… Are omul probleme la clinică! Și ridicându-mă în picioare după cele necesare pentru cafea, continuai:
  • Da, o faci, cafeaua! Nu mă pot abține când mă uit la tine cum fierbi, și-mi dă cafeaua pe dinafară prin inducție!… Iar pe mine să mă plătești cu un sărut că te las să-ți faci de Și-a așezat haina pe un scaun,
  • m-a luat în brațe și m-a atins cu buzele pe obraz. Eu cu figura nemulțumitului când nu și-a primit răsplata întreagă:
    • Numai atât?… Cine să te mai înțeleagă!?
    • Destul și-atât! Când te-am sărutat eu altfel?
    • Vrei să-ți spun? Ai făcut-o odată în clasa cincea când ne-ai învățat, și pe mine, și pe Costel cum sărută franțuzește o fată. Și ca să mă dau rotund, am fost primul atunci!… Era doar un joc și ea a marșat în continuare.
    • Da, dar am rămas cu el!… Că tu n-ai fost în stare!…
    • Am strâns-o mai tare pierzându-mă în mireasma parfumului ei și am sărutat-o la rândul meu pe gât, lângă ureche.
    • Doar atât? Își jucă ea rolul de mofturoasă în continuare.
    • Atât, să nu constatăm amândoi cumva că ne place!… O primeam noaptea în visele mele câteodată. Visele nu au opreliști. Mai ales atunci când sărbătoream câte ceva. Luam cina împreună doar noi patru și încheiam seara cu un dans prelungit. De obicei Costel se cherchelea spre sfârșit și Oana mea îl lua la bucătărie să spele împreună vasele. Maria dansa minunat și, învăluit în mireasma parfumului ei, nu simțisem că trecuse de mult miezul nopții.
    • Hai că v-ajunge!… apăru Oana. Îl lăsase pe Costel adormit în bucătărie pe scaun. Îi povestesc eu mâine lui Costel ce-a fost de voi!… Duceți-l să se culce la el în pat, și, spală-te Marie cu el pe cap că la vase nu e bun, să-l iau de bărbat.

Cu Oana nu m-am potrivit niciodată la dans. Dacă aș fi dansat cu Maria înainte de a o lua pe Oana de soție, ar mai fi fost iubirea dintre noi un păcat?… Știa asta și prin comportament mă provoca uneori ca și cum îmi încerca rezistența. Mă testa ca și cum i-ar fi plăcut să afle dacă sunt în stare să încalc pentru ea limitele permise. Sunt un tip defensiv, îmi place să iau doar ce mi se oferă în vise!…

În timp devenisem un fel de confident. Înainte să-i povestească Oanei problemele ei, mi le punea mie pe tavă. Neînțelegerile cu Costel în general aveau rezolvare. Mărunțișuri banale ce apar într-o căsnicie… O dulceață de fată când povestea bosumflată că are la ușa casei un crai! Dar aducând vorba despre ea și cântărind în balanță rătăcirile fiecăruia, realistă cum era, nu se ascundea de mine, ba dimpotrivă! Insista să-mi dea toate detaliile. Murea de râs, avea un haz nebun, provocator, și atunci cheseaua cu dulceață de pe tavă se umplea cu otravă. O umbră de gelozie mă acapara.

Intrase într-o aventură, pe care n-o văzusem cu ochi buni de la început. Nu pentru că l-ar fi înșelat pe bărbatu-său, n-ar fi fost prima dată. Avea ceva argumente și motivele ei să o facă, dar alegerea pentru care optase nu justifica cu nimic pașii greșiți. Insul o purtase cu el în toate barurile rău famate din oraș ca pe un trofeu. Încercaseră împreună toate băuturile fine, trăsese în piept câteva fumuri de marijuana, experiență cu care se mândreau ca niște experți, puștii ei din clasa IX-a ca să pară mai maturi. Le câștigase încrederea elevilor ca dirigă, să-i poată ajuta. Mediul frecventat cu tentații noi o orbise într-un fel, trecând-o dincolo de rutină. Îi readucea în minte studenția. Nu era deloc un prinț care să merite riscul, să uiți de tine și să te arunci cu ochii închiși în vâltoare. Am stat odată alături de el și alte personaje de aceeași teapă câteva minute la o masă în barul Union și mi-a fost de-ajuns. Îi spusesem Mariei că vreau să-l cunosc și într-o după amiază m-am trezit cu un telefon.

  • Suntem la Union, dacă poți veni!…

Insul se așezase în fundul sălii în locul cel mai întunecos, acoperind discuția celor cinci-șase parteneri de masă, din fauna locului, cu hăhăitul său de mascul feroce, ce însoțea un limbaj licențios, limitat și înțesat de măscări. Barul Union nu se transformase prea mult. Spațializat cumva în trepte, un mic amfiteatru cu mese scunde, înconjurate de fotolii mari vișinii și taburete rotunde îmbrăcate în piele, împrăștiate peste tot, ușor incomode pentru genunchi. Cunoșteam localul, dar nu mai intrasem demult în el.

În perioada albastră a tinereții mele, înainte de ‘89, ne strângeam aici frecvent câțiva prieteni talentați și discutam la o votcă mică pe marginea materialelor ce urmau să fie publicate în revista Albastru, pentru care începusem demersurile de aprobare. Făcuserăm ceva drumuri la București și strângeam materiale pentru primele cinci numere, cum erau cerințele. Publicul consumator obișnuit al barului era nelămurit și se întreba cum putem avea atâta răbdare să ne consumăm ore în șir timpul degeaba.

Măcar să ne fi comandat o votcă mare!… De fumat fumam ca șerpii, nu era interdicție la fumat în interior ca acum. Se învățaseră cu noi. Eram tineri entuziaști și frumoși. Curând am devenit interesanți și pentru cei aflați în exercițiul funcțiunii, tineri și ei. Veneau câte doi trei și se așezau la o masă vecină cu a noastră. Abia ieșiți din Academie, în civil. Noi albaștrii, ei cu ochi albaștrii. Le făceau ochi dulci fetelor din grupul nostru intrând în vorbă cu ele și șoptindu-le la ureche, bancuri cu Ceaușescu. Și, bietul Vasile Iordache, îi spuneam maurul, mai înalt decât noi și puțin mai în vârstă, student în București la regie teatru, așezat cu spatele către geamurile dinspre stradă, unde dacă trăgeai cortina perdelei, zăreai clădirea Teatrului Al. Davila, abia de reușea să-și întindă picioarele, până ce apărea Gess strecurându-se printre scaune ca un fluture amețit de întuneric, dând din aripile ei luminoase și lăsând o dâră în urmă până la aceeași masă a derbedeilor de unde plecase, din locul cel mai întunecos. Ajungând, se trântea relaxată pe picioarele lui Ică, să le mai dezmorțească puțin, și-l săruta pe mustață. A rămas un mister nedezlegat Gess! Și nici în această carte… Am zărit-o pe Maria imediat cum am intrat. Tăcută și nefiresc de elegantă între derbedei. Se vorbea foarte tare și colorat despre nimic. L-am recunoscut imediat și pe el. Nu mi l-a prezentat, dar l-am simțit uitându-se urât către mine când m-am așezat pe brațul fotoliului ei, salutând din cap și schimbând câteva priviri cu cei de la masă. Sărea în ochi bădărănismul insului. Îl purta la vedere cu oarecare mândrie. Lui i se părea un harnașament de fală. Își descheiase cămașa de nasturi să i se vadă pe piept tatuajul. Era o sculă de armăsar, iar când deschidea gura eliberând fornăiturile lui scabroase, roteai privirea împrejur dorindu-ți de rușine să te ascunzi sub masă. Nu puteai accepta și emiteai bip după bip în mintea ta! Te prefăceai că-ți astupi urechile sau eliberai cumva un râs forțat care să-i acopere vorbele balaoacheșe.

*

Am sorbit cafeaua în liniște. Eu cu gândurile mele. Ea aprinzându-și țigara cu gândurile ei. Semănând fiecare ici și colo câte o întrebare neutră.

  • Când vine Oana din team-building?
  • Nu vine nici duminică seara! Se oprește două zile la Bușteni, luni și marți, să-i facă maică-si niște analize.

12

Ajunsesem cu romanul Tobârlanii volumul trei într-un punct mort. Se mutaseră toți Tobârlanii pe insula lui ĂlBătrân în cer, își complicaseră de plictiseală existența și nu știau cum să mai iasă din ea. La un moment dat primiseră la Asociație, căci își făcuseră și asociație, primiseră deci de la Primăria din Merișani o înștiințare că se găsise într-un registru agricol un rest de pământ sub lac la care ar avea dreptul și trebuiau să se prezinte să-l ia în posesie.

Se gândiseră că ar fi putut dezvolta acolo o fermă de gușteri. Vă aduceți aminte sper gușterele ăla ce-l aciuiase Tobârlan în biserica pe care o construise el, parcă să zic în ediția II-a la Gușterele, tipărită la editura Inspirescu. Se plimba printre picioarele lui. Cum ajunsese în cer gușterele?… Păi secvența când a erupt sonda de a umplut cu păcură și noroi mormintele, de a trebuit să fie mutat cimitirul din luncă. Întins la soare pe o dală de ciment s-a trezit catapultat direct pe insulă. De ce era special acel guștere veți afla mai târziu din carte. Numai că proiectul cu ferma stagna- se. Era un proces pe rol…Nu mai găseam cheia ca autor și sim- țeam că scrisul meu umple paginile în gol.

13

  • Cheia ta e la mine. N-am folosit-o, dar o păstrez pentru mâine dimineață pe la zece, dacă nu-mi trece și reușesc să trec peste mai mulți de dacă. M-a anunțat Costel că pleacă din seara asta la minister, e deja plecat, să discute cu ministrul în funcție, de dimineață. „E acum o conjunctură favorabilă, se scoate la concurs postul de director la clinică”. Domnul doctor Costel Dichis, va fi desigur director de clinică!… Cică să-l caut în registru la minister că s-a înscris, dacă nu-l cred!… Prostul de bleg! Dacă mi-ar spune pe bune că și-ar trage-o cu o gagică, precis l-aș lăsa. Că sunt femeie de lume și înțeleg!…

N-am zis nimic, am zâmbit doar. Îmi ceruse cheia de rezervă a apartamentului meu cu o zi înainte. Dorea să pună capăt legăturii cu individul și se temea ca acesta să nu provoace în public un scandal. Doar nu era să-l ducă la ea acasă… M-am bucurat în sinea mea și i-am dat cheia.

  • Și mai e un dacă, la tine Șef! Se pune problema dacă ai chef să pleci de-acasă mâine, până-n zece!… Faci o tură prin oraș, că mi-ai promis că ești mereu cu mine la bine și la greu.
  • Cum să fim împreună dacă plec!… Tu la bine ți-o tragi cu altul, și eu, de-anboul nu de-al dracului, să mă rog la biserică pentru tine să te ierte Dumnezeu de păcate!…
  • Ce să-ți fac dacă tu cu Tobârlanii tăi din cer nu ai timp să vezi că am rămas măcar în seara asta singuri pe palier!… Mi-a aruncat o ocheadă ucigașă, și, ca și cum ar fi vrut să fure startul, a țâșnit de pe scaun, dar cu îndemânare am oprit glonțul starterului să iasă pe ţeavă.

Am luat-o în brațe, pumnișorii ei strânși se izbeau tot mai slab de pieptul meu. Purtând-o pe sus mi s-a părut ușoară ca un fulg. Am întins-o pe canapea cu multă grijă, mi-a făcut loc să mă întind lângă ea, mi-a luat mâna și pe sub bluză mi-a așezat-o pe sân, să-i simt inima bătând. Hulubii ei în căușul palmelor mele tremurau cerându-se ocrotiți.

Continuam s-o descopăr cu ochii închiși, degetele mele oarbe, se lăsau în jos tot mai în jos, și odată mi-a strâns mâna în mâna ei oprindu-mă din lunecare. „Ce faci vere!?” Și mâinile ne-au înțepenit. Deschizând ochii am privit-o îndelung. Privirea-i strălucea blând și trist. Nu ne- am spus nimic. După un timp s-a ridicat și a plecat ieșind ca dintr-un vis. Toată noaptea m-am gândit că aș putea să deschid ușa și să traversez palierul. Firele visului s-ar fi putut înnoda. Am aflat a doua zi de la ea că în noaptea aia a adormit cu ușa descuiată. Ce fel de om sunt, cum mă mai rabdă Dumnezeu pe pământ?