Notă de lectură)

Motto:

„Poezia – scrie Ana Blandiana – nu este atât un mod de a supraviețui, cât unul de a muri, un fel de a muri fără încetare, secundă de secundă, pînă când nu mai poți înceta vreodată să mori. Nemurirea nu este decât o moarte care nu se mai termină.”

Început de octombrie 2020. Nu am de unde să știu că doar peste o lună va începe perioada stranie a pandemiei, iar Terra urmează să treacă printr-o încercare majoră. Deocamdată sunt în echilibru. Răsfoiesc paginile unei cărți de poezie, ROCILE, volum publicat la Editura Rocart, Pitești, în acest an, 2020, purtând semnătura scriitoarei Ana Ardeleanu. Oprindu-mă din când în când asupra câte unui poem, pentru a mă bucura de curgerea lui firească, simt cum mă învăluie o stare de prospețime și claritate.  Poezia Anei Ardeleanu te îndeamnă la reflecție, imaginile poetice surprinse cu mult har îți cer să te oprești. Să fii. Să îți reamintești. Să descifrezi rostul întâmplărilor, așa cum vin ele, de la cele mai ușoare și până la cele impetuoase. Poeta Ana Ardeleanu a sărbătorit în anul 2019 cinci decenii de la debutul literar în România literară, rubrica

„Poșta redacției”, coordonată de poetul Geo Dumitrescu. „Poezia Anei Ardeleanu este o poezie a neliniștii, a judecăților severe, a încrederii în forța regeneratoare a cuvintelor.”, spune criticul literar, eseistul și profesorul Nicolae Rotund, în revista Ex Ponto. Creația sa literară fiind la fel de naturală ca și respirația, aș îndrăzni să spun. Ana Ardeleanu, pseudonimul literar al Anei Manoliu, s-a născut în satul Vâlcan, comuna Ciuruleasa, județul Alba. Este absolventă a Institutului Pedagogic, Blaj, dedicându-și viața unei cariere de formare și educare a copiilor, tinerilor. Publică 19 volume de poezie, dar și un număr important de cărți pentru copii. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Alba-Hunedoara. Mă regăsesc în majoritatea poemelor scriitoarei Ana Ardeleanu. Tema cercului existenței care te constrânge, chemarea călătoriei interioare, tema deciziei de a face alegeri conștiente în situații limită sau dialogul permanent cu sine, cu celălalt, cu Dumnezeu, sunt doar câteva direcții pe care le-am selectat din multitudinea ideilor transmise. M-au cucerit sinceritatea tonului, impactul imediat al mesajului, redescoperind, cu fiecare poem, noi și noi fațete ale realității. Mi-a trebuit timp să găsesc o semnificație a titlului, dar citind poemele încep să descifrez tâlcul.

Au trecut patru ani din momentul publicării volumului de poezie ROCILE, Editura Rocart. Citesc iarăși poeziile, de data aceasta, într-o altă cheie. Anii parcurși au fost intenși, de o duritate pe care doar unele roci din scoarța și din adâncul Pământului o pot avea. Am făcut față pandemiei, a început un război la granițele României, continuând să-și accelereze aria de cuprindere. S-a declanșat încă un război în Orientul Mijlociu, momentul inițierii lui fiind expresia unei cruzimi de neimaginat. Calamitățile naturale nu ne ocolesc. Toate aceste evenimente din imediata apropiere, dar și cele globale nu pot să nu influențeze climatul micului nostru univers, al familiei și al relațiile interumane.

În această atmosferă copleșitoare, cartea poetei Ana Ardeleanu a cărei voce se aude limpede în peisajul poetic actual, având o vibrație distinctă, sugerează cititorului ideea existenței unei compatibilități între tematica volumului ROCILE și inten- sitatea vremurilor pe care le trăim. Mesajul volumului ni se dezvăluie precum o premoniție. O călăuză, purtându-ne pașii prin tot acest haos. Indicându-ne culoarele mai puțin primejdioase, pentru a ne ajuta să trăim într-o atmosferă de liniște relativă. Unde să ne punem întrebări cu privire la răul care ne inundă sufletul, casa, realitatea. La binele pe care l-am fi putut face, dar nu l-am făcut.

„Scrisul este pentru cei care au întrebări, nu pentru cei care au răspunsuri”, afirmă laureata Premiului Nobel de anul acesta, scriitoarea sud-coreeană, Han Kang, într-un interviu din septembrie 2019. Să găsim soluția de a ne îmblânzi atitudinea în primul rând față de noi înșine și, cine știe, poate, totul în jur va începe să se reconfigureze. „Toate casele sunt zugrăvite în verde/ Numai casa lăuntrului meu e vopsită în galben/ Culoarea sentimentală a Domnului/ Și-a tuturor celor ce-i fac duminica mai frumoasă” (Casa lăuntrului meu). Printre versurile care m-au impresionat sunt și acestea: „— Dragă pământule/ Îți scriu o scrisoare de mlădiere a cuvintelor/ Pe tulpinițe de flori/ Care ar trebui să-ți parfumeze existența” (Scrisoare naivă). În continuarea aceluiași poem, poeta mărturisește că asumarea credinței, continuarea și împlinirea tradiției sunt posibile doar ascultându-ți intuiția, altfel lucrurile rămân nefinalizate. Mai ales dacă mergi alături cu drumul firesc al vieții. „Orice aplecare asupra ta/ Înseamnă un amestec în treburile tale interne/ Precum a făcut și gândul meu ce sapă de-o viață un tunel/ Iar cu aurul și diamantele aflate a înălțat câteva orașe/ în care mișună atâtea lucruri neizbăvite” (Scrisoare naivă). În încheierea poemului, Ana Ardeleanu își ia asupra ei sentimentul de vinovăție generală. Nu am fost și nu suntem conștienți de darurile neprețuite pe care planeta ni le oferă, găzduindu-ne cu generozitate. „Dragă pământule eu nu te merit,/ N-am virtuți pentru a te apăra/ De cei ce încurcă sentimentele/ Și nu sen- timentul bun/ Iese cu o viorea în mână/ În balconul de rouă/ Spre a flutura pentru tine batista albastră” (Scrisoare naivă).

„Suntem parte integrantă din mișcarea Realității. Libertatea noastră constă în a intra armonios în această mișcare vie sau a o perturba. Realitatea depinde de noi: ea este plastică. Putem răspunde mișcării realității sau îi putem impune voința noastră de putere și dominație. Responsabilitatea noastră este de a construi un viitor sustenabil în acord cu mișcarea globală a realității”, afirmă Basarab Nicolescu, fizician și filosof franco-român din Franța, membru de onoare al Academiei Române, în cartea: „Ce este realitatea”, Junimea Iași, 2009 (traducere din franceză de Simona Modreanu). Pentru a face față societății neprietenoase, poeta privește înăuntrul ei, apelează la imaginație pentru a-și zidi o altă lume, fiind recunoscătoare pentru talanții primiți: „Îți tragi cearceaful de pe chipul zidit/ În propria imaginație/ Și zâmbești într-o iluzorie comunicare/ Cu ziditorul/ Care te-a lăsat să cazi victimă/ Nu ți-a mai dat nicio șansă/ Spunându-ți: — Descurcă-te!/ Ești logica și inteligența/ În acest cadru metalic numit soartă” (Cu o plăcere absurdă). Trăim într-o lume indiferentă, preocupată excesiv de acumularea bunurilor materiale. A avea. În lipsa încrederii în divinitate, omul și-a pierdut busola, nu se mai poate regăsi în lucrurile simple, precum seninul cerului și limpezimea apei. Acestea nu îi mai aduc bucurie. „Nu e ușor să obții simplificarea/ Când omul a complicat totul./ A dublat datoriile după ce și-a cheltuit viața./ Când martorul de credință l-a părăsit/ Nimic nu l-a mai putut îmbogăți/ Nimeni nu i-a mai putut hașura cu albastru/ Cerul și marea” (Simplificare). Ideea renunțării la credință, în favoarea păcatului mândriei este prezentă și în alte poeme. „Dumnezeu nu ne-a sădit în cutii de carton/ Ci în solul fertil al inimii Sale./ Doar că în jurul nostru cresc buruieni / Fracții ale unor sentimente/ Ce cândva au păcătuit prin trufie” (Nu există abatere de la ceasul bun).

Întregul volum este străbătut de fiorul tainic al iubirii, singurul sentiment în măsură să ne modeleze ființa. Dacă suntem dispuși să ne deschidem inima, memoria, ca sursă a libertății lăuntrice, ne oferă ajutor în procesul de reamintire. „Pe caietul de notițe/ Se fac anumite calcule de rezistență./ Iubirea precum știți rezistă de la sine/ Încă mai persistă în memoria mea/ Ca fiorul cântecelor de nai/ Ce valsează în jurul inimii/ Așezându-se în jilțul său/ Cu o decorație de genialitate/ În piept” (Apele curgătoare), sau un alt poem cu mesaj asemănător: „Strig în mine ca într-o peșteră/ Strigătul activează dinamita./ O explozie se aude în viitor/ În totalitate inapt să recomande/ O lectură cu substrat psihologic/ Care să analizeze în amănunt/ Ceea ce se va întâmpla/ Cu amintirea mea” (Strig în mine).

Trăind sentimentul că întregul parcurs cotidian se desfășoară într-un „cerc înscris în pătratul unei drame”, poeta Ana Ardeleanu știe că, pentru a avea acces la libertate, trebuie să dea dovadă de curaj, doar așa strigătul ei de indignare față de constrângerile societății contemporane se va face auzit. În acest scop își caută modele inspirându-se din natura înconjurătoare.

„Pentru a putea crede în ceva,/ Exemplul îl iau de la pomi/ Ei știu cel mai bine/ Cum trebuie să te ferești de vânt și vijelii/ Să aprinzi scântei pe cer/ Atunci când ochii scapără printre dinții albaștri/ Câteva strigăte de indignare” (Pe lista de așteptare). Sau alte versuri ce vin în sprijinul mesajului amintit: „Așa cum vorbesc/ Pomii pe dealuri/ Viața e întotdeauna învingătoare/ Nu-i ruginește clanța/ Nu-i sparge nimeni ochiul ferestrei” (Așa cum vorbesc).

În lumea în care trăim, condiția scriitorului, a artistului în general, este fragilă. „Îmi citești poezia / Și nu găsești în următoarea clipă/ Ceva mai bun de făcut/ Cu viața ta./ Eu voi continua să strig/ În metafora despre mamă și Dumnezeu/ Iar tu mă vei prinde în pumn/ Ca pe-un fluture de noapte/ Ce caută luminița ochilor tăi” (Strig în mine).

Nefiind în stare să se adapteze mediului exterior, poetul nu contenește să caute soluția prin care să reacționeze față de derapajele sistemului. Retrăgându-se în spațiul interior al cărui garant este Dumnezeu își construiește propria lume, opera sa, însuși strigătul care trezește, ajutându-i pe oameni să intuiască adevărul sau cel puțin să călătorească spre el. Să fie vii. „Nopțile de inspirație/ În care scrisul mărunt precum nisipul/ Și personajele sale/ Te-ar putea ajuta să devii tu” (Scrisul mărunt). Sugestive pentru  această  idee  sunt  și  versurile:

„Lumea nu poate fi lume/ Fără orgoliul sau umilința poetului/ Fără felul cum se învârtește în cercul propriu/ Frângându-și razele cu insistență.// Balul nu e bal fără serpentinele gândirii sale/ Și riscul prăbușirii în gol,/ De lianele căruia nu se poate agăța/ Doar de coperțile unui poem/ Ce strică arhitectura neantului” (Lumea nu poate fi lume).

Adevărata artă se măsoară în capacitatea de a deștepta în noi înșine, în ceilalți ceva esențial, profund adormit, modelându-ne. „A trimite lumină în întunecimea inimii oamenilor”. Volumul de poezii ROCILE al poetei Ana Ardeleanu ne arată direcția, calea. Permanenta căutare de sine nu e posibilă fără ancorarea lucidă în miezul realității, fără conștientizarea propriilor limite și fără a avea drept călăuză credința. Un proces continuu, care poartă semnificația unei călătorii transformatoare, indiferent din ce unghi privești.  Închei această notă de lectură, adăugând un citat sugestiv al celui mai important muzician român George Enescu:

„Important este să lucrezi totdeauna în adâncime. Trebuie să crezi. Ai forat metri fără să găsești nimic. Continuă: dedesubt zace cel mai pur brliant, comoara.” Cuvinte prețioase ce ne trimit cu gândul la semnificația titlului acestui minunat volum de poezie al poetei Ana Ardeleanu, ROCILE.

30 octombrie 2024, Bacău