Înfundătură

 

În înfundătura asta

cu pretenții de loc de viețuit,

încă nerasă de pe harta sufletului,

îngerii aterizează cu parașuta,

Sisif împinge luna plină

împietrită în inimile trecătorilor,

tăcerea se pregătește de ambuscadă

asupra lumii și asupra sieși,

puținii poeți care mai sunt aici

scriu ca posedații ca și cum

ar defini indubitabil însăși mântuirea,

fundația nopții se cutremură-

câteva cărămizi din ea,

căzând ne taie calea și

orice punct de echilibru,

nostalgia dureroasă a versurilor

detonează clipa spre interior,

cioburi mărunte de dor

ne trec prin carne, timpul,

secundele sunt în picaj liber,

viața călătorește cu noi

într-o căruță.

 

İncertitudine

În imponderabilitatea tăcerii,

de la ultimul palier al însingurării

îngerii varsă petale albe – nu lacrimi,

păsările

din zborul cărora citeam semne,

par hieroglife împrăștiate

în cele patru zări, de vânt,

în coconul acesta de vid

clipele mă spală precum râul

o piatră de pe fundul albiei,

reîntâlnirea noastră-

partea îndepărtată, nevăzută a lunii.

 

 

 

 

Cuvintele s-au întors

Cuvintele s-au întors

azi noapte pe buzele noastre

precipitate ca păsările prinse

în furtună pe mare,

 

de departe

păreau însemnele grafice

ale unui plan de evacuare

a lunii, din propria-i reflexie

pământeană pâcloasă,

 

aveau gustul amar

al incandescenței de țigară

a celor patru zări,

stinsă printre degetele zeilor,

 

tragismul unei puzderii de gândaci

striviți sub talpa propriul destin.