Dacă     locuiau     într-un     oraș      din Transylvania County, Carolina de Nord, SUA, și nu în Brașov, Transilvania, Republica Populară Română, părinţii mei ar fi trăit visul american. Iar eu, odată cu ei. În America anilor ’60, femeile aveau un singur ţel în viaţă, să se mărite, nu neapărat cu un prinţ, dar cu un bărbat serios, cu slujbă de la nouă la cinci și un dulap plin de costume asortate cu cravata. Acasă, nici nevasta nu stătea degeaba: copiii trebuiau să fie curaţi, politicoși, educaţi să spună „da, domnule!” la fiecare trei cuvinte, apartamentul sau căsuţa din suburbie strălucea de curăţenie, iar când venea bărbatul de la muncă, fie el contabil, comis-voiajor sau vânzător de mașini, întotdeauna gă- sea papucii de casă pregătiţi și mâncarea caldă în cuptor; masa era pusă, cu ziarul la îndemână, pentru ca știrile să poată fi savurate mai târziu, împreună cu un pahar de whisky.

Soţia-model la yankei arăta mereu proaspătă și surâzătoare, de parcă abia ieșise dintr-un salon de masaj, trecând prin cabina de probă a unui magazin cu rochii pentru gospodine fericite. Se învârtea ca o sfârlează pe lângă domnul și stăpânul ei, într-o atitudine de your wish is my com- mand, o adevărată Șeherezada a deceniului șase – minus părţile cu seducţia și istorisirile care-l fascinau pe sultanul Șahriar, fiindcă nevestele din Wistreria Lane nu le aveau cu subtilităţile erotice, nici cu excesele imaginaţiei… O viaţă confortabilă, dar cam monotonă. Unele soţii nu erau mulţumite, voiau altceva, emancipare, egalitate cu bărbaţii, să conducă companii din fotoliul de director executiv în loc să robotească prin bucătărie, să spele rufe sau vase, să împingă aspiratorul și să șteargă plozii la fund. Peste ocean, românii le-o luaseră cu mult înainte americanilor. La noi, femeile erau egale cu bărbaţii, muncind cot la cot cu ei pentru un salariu mai modest și fără să uite de gospodărie, mâncare, curăţenie, creșterea copiilor – doar astea erau treburi femeiești de când Carpaţii străjuiau Ţara Bârsei!

Pe vremea Războiului Rece, România nu concura în cursa înarmărilor, dar ar fi câștigat-o pe cea a muncii prost plătite. Bărbaţii și femeile își luau dimineaţa servietele sau genţile – așa cum bunicii lor plecau spre ţarini cu sapa, grebla ori coasa pe umăr – și se urcau în troleibuze, autobuze sau trenuri de navetiști, norocoșii pe scaune, unii înghesuiţi înăuntru precum sardelele, alţii agăţaţi ciorchine de scări ca să ajungă la timp, să apuce să semneze condica de prezenţă înainte de ultima bătaie a gongului.

Toate bune și frumoase – nu chiar, e doar o licenţă poetică – însă ce se întâmpla cu plozii clasei muncitoare cât timp părinţii lor erau în câmpul muncii? Bonele, guvernantele rămâneau un lux pe care puţini și l-ar fi permis. Pentru copiii norocoși existau bunicii de la oraș, pentru ceilalţi căminele, niște instituţii în grija cărora nici măcar o mamă vitregă nu și-ar fi încredinţat odrasla. Tanti Suzi, care lucra câte zece ore pe zi la Rafinărie, avusese parte de avantajele unei asemenea instituţii, de unde vărul meu s-a ales cu tot ce se putea, de la bolile copilăriei, rujeolă, oreion și varicelă, la viermi intestinali și păduchi. Eu, fiind cu doi ani mai mică decât Sorin, am profitat de experienţa lui nefericită și n-am trecut pragul vreunui cămin. Cu excepţia unui scurt dar dramatic episod cu grădiniţa germană, până în clasa întâi am rămas acasă, un noroc pe care aveam să-l preţuiesc tot mai mult, pe măsură ce descopeream deliciile vieţii libere: puteam face ce voiam, când și cum voiam.

Tata era plecat la serviciu toată ziua, mama trebuia să se ducă și ea, chiar dacă avea un program redus la șase ore – deci, ce să facă cu mine? „Din dilema asta nu puteţi ieși!”. Cine a afirmat asta, nu auzise de tăierea nodului gordian. Pentru mama, soluţia a fost simplă: mă lăsa încuiată în apartamentul nostru de la etajul unu. Singură acasă – seamănă cu un titlu de film, nu-i așa?

Au existat destule momente amuzante pentru mine, nu și pentru părinţi: când am băgat foarfeca în perdelele de la toate ferestrele, scurtându-le fiindcă nu-mi plăceau franjurii, când am fost prinsă aruncând supa în chiuvetă, ispravă pe care o făceam mereu, doar că în ziua aceea mama se întorsese mai devreme și n-apucasem să șterg urmele faptei − și altele, dar e mai bine să nu le pomenesc.

Au fost multe dimineţi când mă uitam ore în șir pe fereastră, curioasă de ce oamenii par atât de grăbiţi, unde se duc, de ce alunecă beţele troleibuzelor pe sârmă, și alte întrebări care îmi treceau prin cap în timp ce plănuiam să deschid geamul și să cobor pe cearșaful răsucit ca o frânghie, sau să sar pe lada de gunoi scoasă marţea în stradă. Nici măcar nu părea departe, doar la vreo patru metri înălţime…

Alftel spus, nu mă plictiseam deloc. Aveam lumea de afară la picioare, sub marea fereastră cu secţiuni desfășurate într-un triptic de sticlă, de unde priveam ca dintr-o lojă defilările de la 1 Mai și 23 August. Toate procesiunile importante treceau pe Strada Lungă; preferata mea era cea a Junilor ce coborau o dată pe an din Șchei, în haine de sărbătoare, călare pe cai lor masivi și impunători, aduși de prin satele dimprejur ori din herghelia de la Sâmbăta. Cai erau negri, albi, roibi, suri, bălţaţi, din rase de care aveam să aud mai târziu: lipiţan, huţul, trăpaș românesc și chiar câte un pur sânge arab sau englez – poate nu chiar atât de pur… Alaiul Junilor se scurgea spre Bartolomeu o dată pe an, însă era de- ajuns ca să îl revăd în minte când voiam, în oricare din cele 364 de zile rămase.

După-amiezele, plecam la plimbare cu unul dintre părinţi – de obicei cu mama. Când ajungeam în dreptul Casei Armatei, ne așezam pe una dintre băncile din jurul fântânii: un bazin circular în mijlocul căruia tronau statuile de piatră a trei cai, de fapt bustul și picioarele din faţă, într-un salt încremenit. Deasupra lor erau trei sirene ţinându-se de mâini, spate în spate, de parcă ar fi ieșit din același trup. Jeturi de apă ţâșneau din niște guri de lei, altele se revărsau din vârful havuzului peste cai, peste creștetele sirenelor. Una privea către Tâmpa, alta spre Dealul Cetăţii și a treia spre Șirul Livezii, de unde începea Drumul Poienii. După popasul de la havuz, urcam pe Strada Mureșenilor – pe atunci, 7 Noiembrie – apoi traversam Piaţa 23 August sau, cum îi spuneau dintotdeauna brașovenii, Piaţa Sfatului. În vremea copilăriei mele era încă umbrită de salcâmi care, la sfârșitul lui mai, te ameţeau cu parfumul lor. Prin anii ’80 bătrânii arbori aveau să fie tăiaţi, așa cum fuseseră alungaţi porumbeii, fiindcă îndrăzneau să se găinăţeze pe faţadele abia renovate. Ai mei își făceau cumpărăturile pe Republicii, un Lipscani al Brașovului numit și Strada Porţii. Acolo mașinile n-aveau ce să caute, strada era toată a oamenilor ce umpleau albia pietruită dintre cele două șiruri de clădiri, fiecare cu magazine la parter‚ din care vânzătoarele te priveau la fel de nemișcate ca niște manechine. Unii se opreau câteva clipe în faţa vreunei vitrine, alţii intrau să se uite ce era înăuntru – transilvănenii fiind campioni la cumpăratul cu privirea – însă câţiva chiar erau hotărâţi să plece cu ceva în sacoșă.

Mama n-avea prea mulţi bani, fiecare leu fiind socotit și pus deoparte pentru o cheltuială anume. Luam numai lucruri de care era neapărată nevoie, dacă le găseam la un preţ convenabil. La fel ca aproape toţi brașovenii prin anii ’60, trebuia să fim chibzuiţi. Copiii învăţau asta de mici și nu vedeai plozi tăvălindu-se pe stradă și urlând că mor pe loc dacă nu li se cumpără o jucărie, o prăjitură sau vreun alt moft. N-am cerut niciodată nimic când mergeam în oraș cu ai mei. Știau ce-mi place – îngheţată de ciocolată vara sau gogoși presărate cu zahăr pudră iarna – și îmi cumpărau de câte ori puteau. Când terminam lista cu necesităţi, mama lua câteodată clătite cu brânză dulce de la o dugheană de lângă restaurantul Postăvarul. Le mâncam pe o bancă din faţa Villei Kertsch – demolată în 1970, ca pe locul ei să se ridice Modarom-ul.

Am fost mereu singură, acasă și în curtea unde nu erau alţi copii de vârsta mea – până când a apărut Dragoș. Părinţii lui s-au mutat pe Strada Lungă în 1964, nu prin obișnuitul schimb de locuinţă, ci cu o repartiţie de la Sfatul Popular. Tatăl lui Dragoș avea un nume greu de pronunţat și o funcţie importantă la ICA Ghimbav, fabrica ce ar fi trebuit să construiască avioane și elicoptere, dar se mulţumea cu planoare. Deși nu era inginer-șef – asta avea să se întâmple câţiva ani mai târziu – Sextil Prodan primea destul pe ștatul de salariu cât să își ţină nevasta acasă, ca la americani, ceea ce a stârnit invidia întregii suflări feminine a curţii, dând drumul la mașina de tocat bârfe. Mama lui Dragoș se făcea că nu le aude; trecea prin faţa ușilor vecinilor fără să se uite în stânga ori în dreapta, strâmbând din nas, poate la duhoarea de varză murată ce răbufnea uneori din pivniţă după spălarea putinilor, ori poate la mirosul de tocană, delicatesa obișnuită a gospodinelor din Ardeal. Răspundea la saluturi cu o înclinare regală din cap, iar când binevoia să stea de vorbă cu cineva, se prezenta întotdeauna doamna inginer Prodan, de parcă împărţea cu soţul până și diploma de facultate. Evident, Dragoș era un demn urmaș al Domnului Goe, răzgâiat, prost-crecut, cocoloșit și alintat peste măsură. Avea cu un an mai puţin decât mine, iar plusul meu de experienţă într-ale lumii sau poate pumnul primit în nas la prima noastră întâlnire l-a făcut să capete un respect temător, cum nu nutrea decât pentru tatăl lui. Cum am spus, eram singurii copii ai curţii – o fată băieţoasă și un puști ce își găsise nașul și, curând, modelul în viaţă. Despre jocurile noastre de-a pieile roșii ori haiducii, unde el avea rolurile în care îl dis- tribuiam eu – ar fi multe de spus și într-o altă poveste… Foarte curând, Dragoș a ajuns să facă tot ce îi ceream. Dacă voiam să sară într-un picior, mă întreba „cât de sus?„, exact ca recruţii din Legiunea Străină, care nu comentau niciodată un ordin, oricât de absurd ar fi fost. Începusem să ne petrecem amiezele împreună, cu excepţia orelor când Dragoș se ducea cuminte la culcare, iar eu bântuiam prin curte, fiindcă ai mei nu m-au putut convinge nici cu argumen- te, nici cu ameninţări sau promisiuni, că somnul de după prânz ar folosi la ceva. Dragoș mă lua drept etalon în toate, sau, cum ar fi spus doamna inginer, eram „capul răutăţilor„. Ea și inginerul titular nu ne priveau năzbâtiile cu prea multă îngăduinţă. Cât despre ai mei, mama ridica din umeri de câte ori eram învinuită de ceva, iar tata intervenea împăciuitor, în spiritul filosofiei stoic-fataliste: „Copiii se ceartă, se împacă, se mai și bat, e treaba lor, lumea lor”. Ne ciondăneam adesea, nimic de zis – doar făceam parte din tabere opuse, sudiști și nordiști, albi și indieni, iar ăsta era farmecul jocului! Dragoș m-ar fi urmat oriunde, până și în bezna pivniţei comune, unde altfel n-avea curaj să se avânte. La rândul meu, prinsesem drag de primul meu adversar-învăţăcel. Ne întrerupeam joaca doar în momentul în care Dragoș era chemat în casă, să mănânce supă de tăiţei sau cu găluște. Când îl striga, maică-sa folosea tonul cu care se vorbește la ONU despre pacea mondială sau foametea din lumea a treia. Cum despărţirile fac parte din viaţă, l-am văzut pentru ultima oară pe Dragoș când eram la Liceul Șaguna, iar el terminase clasa a opta la Honterus Shule – evident, mama lui, snoabă până în măduva oaselor, insistase pentru grădiniţa și apoi școala germană, iar tatăl n-avusese ce să zică. Nemţii sunt cei buni ingineri, nu?

În ziua aceea, înainte să plece cu părinţii spre noua lor locuinţă – un apartament de patru camere într-unul din blocurile noi de la Steagul Roșu -, Dragoș mi-a pus o întrebare ciudată:

– Am fost prieteni buni, așa-i? Cei mai buni din lume! O să mă uiţi?

Înainte să apuc să spun ceva, băiatul s-a urcat într-o Dacie 1100, cu tatăl la volan și doamna inginer pe scaunul din dreapta. Mașina pornise, se îndepărta, când Dragoș s-a răsucit pe banchetă, făcându-mi semne de rămas bun prin geamul din spate. Am fluturat la rândul meu mâna, încet, să nu cumva să-mi cadă zâmbetul pe care mi-l lipisem la colţurile buzelor. Și abia atunci mi-am amintit să îi dau răspunsul, deși nu mai avea cum să-l audă.

Nu, Dragoș. Niciodată.