Poză preluată de pe https://agrointel.ro/

 

Un refren vrăjit: „Leru-i ler”

Sate-nzăpezite cad din cer                                     Geamurile de la drum sunt ninse

Ninge cu pridvoare albe, leru-i ler!                      De gutui și candele aprinse.

Înflori-vor până dimineață                                    Ni-i aduce iarna înapoi

La ferestre mari grădini de gheață                       Pe toți cei plecați de lângă noi.

Și-n grădini, ca niște licurici,                                Nu știu niciodată să fi nins

Lacrimi de părinți și de bunici.                             Ca în noaptea asta înadins

Turle de biserici trec pe drum                               Din icoane cu-amintirea lor.

Trase, leru-i ler, de cai de fum.                             E pământul nămețit de dor!

Chiar mai adineauri am văzut

Cum venea de sus un clopot mut.                         Ieri înspre amiază se zvonise

Că va viscoli cu porți închise,

Troienit va fi pământul tot                                      Dar a nins pe înserat ușor

De clopotnițe de ger și de omăt.                            Doar cu porți fără zăvor

Leru-i ler, în case pe velinți                                    Iar prin sat cu nechezat de cai

Ninge cu bunici și cu părinți,

După care parcă un buhai

 

A țipat în depărtări stingher

Ce urgie dulce, leru-i ler!

Chiar tu însuți să te ningi în zori

Așteptând la prag colindători

Și-apoi să-ți trimiți înlăcrimat

Sufletul în cer la colindat!

Ștefan Mitroi- Leru-i ler!

 

Nu există în colindele noastre un refren mai frumos, mai unduios și mai plin de vrajă decât „leru-i ler”. De cele mai multe ori, este însoțit de florile dalbe, într-o alăturare tulburătoare, plină de mister. Dar ce înseamnă „leru-i ler”? Astăzi nimeni nu mai știe. Este atât de veche această incan- tație, încât negura timpului s-a așternut peste înțelesurile ei. Primiți colinda?! Una proaspătă, de ianuarie?

Încep colindul la Apostrof-ul din ultima lună a anului. Editorialul lui Ion Vartic are un titlu șocant „Esperpento global”. La vederea titlului, memoria involuntară a citit „esperanto”. Coborând la text, ne-am lămurit: ,,esperpento”, în limba spaniolă, înseamnă ,,sluțenie, hidoșenie, pocitanie, pocitură”, adică, rezumativ, „caricatură de om”, „sperietoare”. Saltul de la nivelul lexical și stilistic, la o viziune esperpentică asupra lumii spaniole s-a produs datorită lui Ramón Maria del Valle-Inclán, dramaturgul insolit care concretizează și teoretizează această viziune în piesa de teatru Luminile boemei, botezată de el esperpento. Dramaturgul spaniol se referă la o realitate spaniolă degradată, deformată. Ion Vartic transferă „esperpento” la realitatea românească. La nivelul nostru minor, avem și noi păpușile noastre esper- pentice incarnate de strănepoata și strănepotul Miței Baston. La memorialistică, Gabriela Adameșteanu în ,,Instantanee”, scrie: „Ideologiile nu se moștenesc” și „Să ne ferim cărțile de ochii elevilor?”; „Două întâlniri cu cel mai iubit dintre scriitori” (Marin Preda, se înțelege!!) și „Ursitoarele i-au dat tot ce-și putea dori” (cui? Aurorei Cornu). Cu încântare se citesc aceste „Instantanee”. De ,,Sub pădurile de pe Tâmpa”, Mircea Moț rescrie pentru cititorii revistei volumul Mașina de fugit în lume, al Biancăi Balotă. Sunt câteva notații și despre aventura didactică în orașul de sub Tâmpa a lui Emil Cioran. La prima întâlnire cu învățăceii, Emil Cioran, laureat cu Premiul Scriitorilor Tineri, întâmpinat cu aplauze, rostește: ,,E o rușine să fii premiant”, iar un elev din fundul clasei, de unde altundeva!!!, strigă, spre marea mulțumire a lui Cioran: ,,Jos premianții!”. Ideea prinde și la ora următoare, adolescenții, printre care surprinzător se alătură cu entuziasm și premiantul clasei, dar și Ștefan Baciu, laureat al aceluiași premiu, în anul următor, îl salută cu un puternic: ,,Jos premianții”. La Istorie literară, Delia Muntean exclamă:

,,Când mi-e dor de mine, … fug desculță la Buzura”. Și noi am citit acest număr cu răbdare și … nu pe fugă.

Cu „Steaua” la revista Steaua, număr dublu 11-12. Ne alăturăm și noi urării de ani mulți și rodnici revistei la împlinirea a 75 de ani de existență. Citim din amintirile redacției și ale colaboratorilor … Ionuț Costea postează la Istorii: ,,Exigența adevărului – Alexandru Zub la 90 de ani”. În viziunea sa, scrisul istoric românesc a fost asumat ca o parte a culturii istoriografice occidentale. Pentru Dan Gulea ,,Aproape un clasic este Ion Agârbiceanu”.Mai fin decât Slavici, mai poet decât Rebreanu, mult mai inventiv decât ei, cu o prodigioasă fantezie epică, Agârbiceanu ne-a dat o întinsă galerie de portrete rurale, care prin varietatea și prin interesul ei uman nu are egal în literatura noastră decât galeria urbană a Hortensiei Papadat-Bengescu – afirmă ritos istoricul literar. La Focus, Ion Pop este ,,Prieten cu poetul și cu cărțile lui”

– Nicolae Prelipceanu, în vreme ce pentru Adrian Popescu este ,,Poetul dezamăgit”. Facem și noi cu Ion Pop, în ,,Ovidiu Genaru, un poet din seria biorezistentă a șaizeciștilor”, reverența sinceră față de unul dintre poeții noștri emblematici, care a trecut de borna 90 cu același spirit viu, lucid și plin de energie lirică. Redăm un fragment dintr-un poem bine cunoscut- Dialog cu Anton Pavlovici într-o frizerie: ,,Ce mai faci ce mai faci/ Ce să fac ce să fac/ Văd că nu mai porți pălărie/ Văd și eu că nu mai port pălărie/Altădată beai și cântai prin bodegi/ Da altădată beam și cântam prin bodegi// Nu mai porți nici butoni la cămașă/ Nu mai port nici butoni la cămașă”. Sau din ,,Satul pustiit”: … ,,E nevoie de puțin Dumnezeu pentru ca/sufletele blajinilor să fie primite/ acolo și-al meu printre ele/ în satul de sus unde nu e nevoie/ de nume sau numere la poartă”. Cuprinsul revistei 2024 întregește acest număr aniversar.

Am urcat colinda și la Tribuna, unde Christian Crăciun publică un excelent eseu despre sintagma ,,A ține de urât” … Merită parcurs întreg demersul hermeneutic al autorului, fiindcă e (și) o demonstrație de inteligență și imaginație. Cităm: ,,Cine să-i țină de urât umanității. A-i ține de urât cuiva nu înseamnă a adera la o doctrină a salvării, nici măcar a face binele. Exclude orice fel de activism. Înseamnă pur și simplu a-i fi natural alături celuilalt, atunci când, poate, nici măcar el însuși nu-și este. Nu este o tautologie să spui că urâtul urâțește. Cel căruia îi este urât devine – văzut și nevăzut – diform”. Fugim și noi de urât, peste munți, la Iași, pentru revista Convorbiri literare. Primul colind îl închinăm lui Cassian Maria Spiridon, care, la „Atitudini”, publi- că primul episod al unei ample analize la:

,,Utopia comunistă, un avorton al istoriei contemporane”. În acest decembrie marcăm treizeci și cinci de ani de la evenimentele din decembrie 1989, iar ororile regimului comunist n-au fost supuse unei judecăți sine ira et studio. Nici de istorie și nici de oameni. În prezent se constată o rafinare a mijloacelor de impunere a ideologiei acesteia sub haina neomarxismului, aceeași Mărie sub altă pălărie, realizându-se o dictatură mai catifelată, o servitute acceptată chiar cu inocență. Istoricii, și nu numai ei, întreaga societate sunt datori să depună mărturie, o mărturie împiedicată cu sistem de deținătorii arhivelor, de cei care nu doresc să li se dezvăluie adevăratele implicări în represiune, în raptul țării și în acumulare de neimaginat a bogăției. În întâmpinarea acestei situații vine răs- punsul lui Livius Ciocârlie: ,,Există acum tendința de a uita trecutul”, în dialogul cu George Motroc, la aniversarea vârstei de 89 ani. La mulți ani și buni, Livius Ciocârlie! Acestei analize se lipește și răspunsul lui Petre Mihai Băcanu: ,,Regimul comunist românesc a fost cel mai agresiv”, în dialog cu același George Motroc. La întrebarea care scriitor român ar fi meritat Premiul Nobel, Băcanu răspunde de două ori: Ana Blandiana. Și citim în paginile următoare discursul Anei Blandiana: ,,Misterul poeziei și misterul regalității”, rostit la înmânarea Premiului Prințesa de Asturias pentru Litere. Gheorghe Grigurcu culege pentru noi fragmente ,,De la o vreme”, iar Gheorghe Cliveti este prezent cu un alt episod din serialul ,,Personalitatea și opera lui N. Iorga în comentariile criticilor și istoricilor literari de la G. Călinescu la N. Manolescu”. La critica prozei, Alexandra Ruscanu propune, cu titlul ,,Romanța lui Zavaidoc: o explozie a iubirii în Bucureștiul interbelic”, o privire inedită a romanului Doinei Ruști: Zavaidoc în anul iubirii. Doina Ruști îmbină analiza psihologică și misterul istoric într-o poveste care nu doar că fascinează, dar și rămâne în mintea cititorului mult timp după încheierea lecturii. Ne amenință cu un studiu temeinic, dedicat lui Emil Brumaru, Gabriel Cristea Enache, din care citim întâiul episod: ,,Universul poetic al lui Emil Brumaru”. Mai bine vorbesc poeziile lui Emil Brumaru!!! ,,Degeaba înhami melcii la caleașcă/ Și crinul, vizitiu, îl sui pe capră/ Iar eu mă-nfund în perini, fraged-fleașcă/ De lenea ce-o dospesc…” (Sonetul cavalerului distrus) sau: ,,Leonid Dimov, e seară/ Și eu beau singur într-un birt,/ Lovit în piept de minutare,/ Și vreau să fiu din nou copil/ …/ O, Leonid Dimov, e seară/ Și nu mai știu să scriu frumos…” (Epistolă reîntregită). Nu omitem comPRESA REVISTELOR de la sfârșit de an, mereu excelentă, a lui Valentin Talpalaru.

La Contemporanul, primul colind este la Nicolae Breban. În editorial, acesta are ,,Viața ca o posesie”. Revista ne ține la curent cu evenimentele de la Academia Română, astfel citim rânduri din ,,Istoria Bibliotecii Academiei Române 1919-1947”, iar la „Polemice”, Constantin Toader alege ca motto: ,,Nimeni nu ne salvează, doar noi înșine. Noi singuri trebuie să alegem calea”, din zicerile lui Gautama Buddha, pentru a analiza ,,România la răscrucea marilor furtuni și la ora marilor decizii”. Fiind un moment de bilanț și de opțiuni strategice, alegerile din România ar fi trebuit organizate cu responsabilitate, respectându-se regulile de fier ale democrației. Din arhivele demnității naționale, Ioan-Aurel Pop, într-o exegeză exemplară:

,,Le-am întors de pe slavonie pre rumânie”: limbile și scrierile culte la români. Urmărește avatarurile limbii române până la afirmare și adoptarea alfabetului latin. Membrii Comitetului Nobel s-au întors anul acesta spre Coreea de Sud, răsplătind o femeie, romanciera și poeta Han Kang, în vârstă de 53 de ani. O elogiază Sînziana Ravini: ,,Scrierea melancolică a lui Han Kang” și Marian Victor Buciu: ,,Fețele tăcerii în context coreean”. Academia Suedeză distinge o lucrare puternică, pe care a caracterizat-o drept ,,o dublă expunere a durerii, o corespondență între chinul mintal și chinul fizic, strâns legat de gândirea orientală” și pentru ,,proza ei poetică și intensă, care confruntă traume istorice și expune fragilitatea vieții omenești”. De la acest premiu la altul: ,,Un Eveniment: Ana Blandiana – Premiul Prințesa de Asturias pentru Litere”. Juriul a acordat premiul scriitoarei Ana Blandiana, primul român care obține această distincție, motivând că opera sa, care vorbește despre înfrângere și speranță, reflectă ,,o profundă cunoaștere a spiritului românesc într-o perioadă istorică de opresiune”. Dezbaterile ,,Pe drept cuvânt” au adunat juriști, politicieni, jurnaliști și economiști, la prima ediție: discuții vibrante, cu miez, despre teme de mare actualitate pentru societatea românească. ,,Singurul lucru la care am fost învățați să ne raportăm sunt aceste linii ale viitorului, cu obligațiile care vin și pe care cineva le asumă în locul nostru. Am fost incapabili să mai apărăm lucrurile care ne-au format”, a avertizat Mircea Platon, vorbind despre ,,Ce mai avem de apărat?” Mirela Roznoveanu continuă serialul ,,Istoria literaturii despre literatura română în comunism”. Deciziile majore în scrierea istoriei literare au de-a face cu contexte: cât de larg sau îngust este contextul în care alegi să privești o operă literară. I-a spus lui Teșu Solomovici și acesta ne spune și nouă: ,,Ce i-a spus evreul Nicolae Steinhardt călugărului creștin Nicolae Steinhardt”. Nicu Aureliu Steinhardt, un evreu de tip renascentist, care se voia cu obstinație român. Și creștin! La „Polemice”, Magda Ursache revine cu:

,,Vremi de science-fiction” și dezbate o temă recurentă – Incorect politic. În aceste vremuri neliniștite, din Franța, Victor Ravini transmite o scrisoare: ,,Constituția României interzice defăimarea țării și a națiunii”. Ne trimite la Articolul 30, Paragraf 7: Sunt interzise de lege defăimarea țării și a națiunii. Aștept pe defăimători să-l atace pe autor și pe mine și astfel să se demaște singuri. Rămâne aceeași excelentă foaie culturală.

Colindul poposește și la nr. 1 al revistei Luceafărul de dimineață, a.c. (publicație care, potrivit hotărârii Comitetului Director al USR, va fi dedicată, cu precădere, tinerilor creatori), am remarcat pagina de versuri, debut absolut, semnată de Bianca Pavăl, pe al cărei succes pariază Horia Gârbea, noul redactor-șef: ,,un vatman/ trage de timp/ pe șina goală/ duce spre casă/ ultimele suflete/ obosite”; tot Horia Gârbea e și autorul editorialului: Eminescu a existat; de citit textul Talentul e prejudecată?, semnat de Răzvan Voncu, care inaugurează și o rubrică permanentă: „Literatura de azi”, al cărei titular va fi. O altă rubrică nouă este: „Portret al artistului la tinerețe”, în cuprinsul căreia Ion-Bogdan Ștefănescu îi ia un interviu lui Mircia Dumitrescu. În cadrul unei rubrici care i se potrivește: „Opinii radicale”, poate fi citit Dan Stanca. Sumarul este completat cu recenzii la apariții editoriale recente. Un omagiu poetei Ioana Ieromin, din al cărei poem Torsul bunicii cităm: ,,Abia ajungeam la genunchii bunicii când ea torcea/ sucind firul subțire din caer… susurul torsului/ peste milenii.”

Un alt popas la revista Viața Românească în număr dublu 11-12. Editorialul este semnat, ca de obicei, de Nicolae Prelipceanu: ,,Atenție! Cade ten- cuiala!” Cităm: ,,Nenumărate cărți născute moarte, din punct de vedere literar vorbind, beneficiază de recomandări ale unor scriitorii valoroși, care se sfiesc să le spună petiționarilor adevărul în față, pentru a nu-și face dușmani, sau pur și simplu din omenie. O omenie care, pe termen lung, le va face mult rău celor astfel încurajați. Obsesia autorlâcului literar a distrus multe destine. Nu o dată scriitorii adevărați i-au condus pe veleitari spre drama unei vizibile nerecunoașteri. Provocând cu ocazia asta și o neîncredere a cititorilor în adevărata literatură. Și iară, și iară vin la morala unei fabule de Anton Pann: «Învățătura dată rău se sparge tot în capul tău». Că, asemenea mortarului prost, tencuiala repede obținută se va crăpa în scurtă vreme, cui îi pasă? Nici nu mai punem popularul avertisment:

«Atenție, cade tencuiala!» Pentru că, oricum, pe-acolo nu va mai trece nimeni. Iar dacă n-ar mai trece nimeni doar pe la pseudo-literatură n-ar fi nicio pagubă, dar treptat s-ar pustii și strada adevăratei literaturi, unde ceea ce am numi tencuială nu e în pericol de cădere. Confuzia valorii cu nonvaloarea poate duce la un dezastru cultural de proporții”. Din sumar, reținem însemnările lui Alexa Visarion despre un ,,actor de legendă”- Victor Rebengiuc; eseul lui Vianu Mureșan- ,,Ura maniheică față de valoare”; partea a treia din studiul lui Liviu Bordaș intitulat ,,Mircea Eliade și contemporanii săi. Adrian Păunescu”; articolul lui Ion Bogdan Lefter, la rubrica „Viața literaturii”, cu titlul ,,Cititul pentru adolescenți, ca să-i facă mai buni…”; pagina de istorie literară semnată de Dan Gulea: ,,Trei prieteni la teatru (3 noiembrie 1878)”; eseul Ateism și persecuție, de Bertrand Vergely, tradus de D. Țepeneag; poeme de Sántha Attila (prezentare și traducere de George Volceanov); rubrica „Puncte de vedere”, unde semnează Adrian Alui Gheorghe: ,,Cultura nefericirii”, din care extragem o frază: ,,Criza de autoritate din România este una profundă și se manifestă la toate nivelurile, în toate domeniile”; obișnuitele cronici literare, dar și de plastică, de teatru și de film (la admirabila creație românească ,,Anul nou care n-a fost”, de Bogdan Mureșanu); ampla, atenta revistă a revistelor realizată de Liviu Ioan Stoiciu. E de citit!… Colindul la Ramuri, prin editorialul lui Gabriel Coșoveanu, spune cititorilor ,,Răzbunarea literaturii asupra politicii” prin E. Lovinescu. Recitirea ideologului

  1. Lovinescu, la modul serios, nu poate produce decât beneficii oricărui ins interesat de ceea ce numim, îndeobște, românism. După lectura lui Lovinescu, reținem: Arată-mi ce model ai, ca să-ți spun restul, adică ce fel de cetățean ești. La răzlețe, Gheorghe Grigurcu este apăsat de ,,Trufia unor greșeli”. Nicolae Prelipceanu, la semnal, comentând ,,Dispariția cu- vântului deocamdată”, afirmă: ,,reducând limba reduci și mintea, care nu mai e silită să funcționeze când aude o formă a unui cuvânt sau alta”. Daniela Firescu este un privitor ca la teatru la ,,Săptămâna Purcărete”. La cronica literară, Gabriela Gheorghișor comentează cartea Zilele unui timp infernal, de Gellu Dorian, în articolul ,,Vremea elegiei”. Este ,,un volum elegiac unitar, al crizei și al înstrăinării, al declinului și al golului, cu imagini po- etice memorabile, adesea suprarealiste, cu plasticizări tropice sugestive. Senzația de nimicnicie și inutilitate, într-o vreme câinoasă, nu poate fi contracarată decât tot prin scris … : însă dacă scrii, simți cum de pe umerii tăi/dispare toată greutatea cerului/prin care începi să plutești”. (A șasea zi, oricare). Gellu Dorian pare că și-a pierdut nu numai liniștea, ci și nădejdea că va fi citit: ,,tu scrii toate acestea și nici nu crezi că vreodată cineva/ se va sinchisi să se uite peste zilele tale”. Gabriela Gheorghișor s-a sinchisit și noi ne-am uitat peste zilele poetului. Cristian Fulaș, în dialog cu Robert Șerban, divulgă: ,,Nimeni nu-mi face mai mult rău pe lumea asta decât îmi fac eu când scriu o carte”. Gabriela Păsărin este captivată de Naghib Mahfuz, singurul scriitor egiptean laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1988). Este cel ce, timp de 70 de ani, a scris cu fervoare despre valorile culturii egiptene transpuse în epoci marcate de conflicte armate, în speranța salvării acestora de la negare și ignorare. Și recenzează cartea Hoțul și câinii • Cafeneaua Al-Karnak. La carnet plastic, Laura Tiparu desenează ,,O vedere asupra orașului”. Aceasta a fost și vederea noastră peste revistă. Colinda noastră se înalță la Orizont. Aici, Cristian Pătrășconiu, în dialog cu Varujan Vosganian, află ,,Nevindecata traumă a revoluției”. Scriitorul declară:

,,Aș vrea, împreună cu ei (însoțitorii din noaptea de 21 decembrie 1989), să ne amintim de cei morți, să le redăm chipul pe care l-au avut când erau tineri ca ei. Altminteri, dacă morții n-au chip, fără chip vor rămâne și cei vii”. Radu Carp este interesat de ,,Ideologiile totalitare – trecut, prezent și viitor”, pe care le decelează din lectura cărții lui Vladimir Tismăneanu: Aventura ideilor. Cum să ne eliberăm din mrejele ideologiilor totalitare. Ancheta revistei caută un răspuns la evenimentul din … ,,Decembrie 1989: Revoluție sau loviluție?” Ancheta realizată este urmată de: ,,Memoria Revoluției la Timișoara. Ziua de 17 decembrie 1989”, în pagini de Smaranda Vultur. „Tur de orizont” și

„Cronica măruntă” sunt, ca de obicei, semnate de Anemone Popescu. Semnalez și apariția numărului dublu 1-2, octombrie 2024, al revistei Seniorii, la 15 ani de la apariție. Ani și ani, în continuare… Ultimul colind îl facem la România literară, nr. 4, a.c. Mircea Mihăeș își face mea culpa: ,,Mi-am dat seama destul de târziu de puternicul filon religios din poezia Ilenei Mălăncioiu”, în contrafortul său Frenetica răzvrătire. Canonizat și canonit. Mihai Eminescu este pentru Vasile Spiridon. Chipul poetului a devenit din secolul trecut ,,icoană și simbol” (după propria expresie). La poezie, citim un ex- cepțional poem al lui Traian Dobrinescu:

,,Mă duce Iarna în pustiu, vântur zăpadă și sunt viu./ Mă-ntind peste-un ocean de alb, în jur e frig, sufletu-mi cald./ Și cât îmi place să îmi las pașii pe albul fără glas…// Prea generos ai fost cu mine, Doamne! O știu acum după/ atâtea toamne. Mi-ai dat candoarea să mă bucur,/ mi-ai dat puterea să nu tulbur/ lumina Ta cu spaima mea.//… Orlești, Orlești, sat de povești …” Răzvan Voncu în Persoana întâi singular ascultă cum Se face liniște în mine, adică în Ana Blandiana. Irina Petraș ne dezvăluie Argumentele istoricului Ioan-Aurel Pop din cartea România. Ioan Stanomir continuă călătoria prin literatura rusă, cu un popas la Lermontov sau romanticul. La Botoșani, în seara zilei de 15 ia- nuarie, momentul cel mai așteptat a fost decernarea Premiului Național de Poezie Mihai Eminescu- Opera Omnia, ediția XXXIV, pe anul 2024. Juriul a acordat premiul poetei Grete Tartler.

În anul care vine … reviste bune să citiți, voi, boieri cititori!