Christian W. Schenk, Dionysos- Boppard 2025

Romanul Fading al lui Călin Vlasie este mult mai mult decât o operă literară târzie a unui autor care a purtat obsesiv un manuscris timp de decenii – este o oglindă filosofică a identității, reprimării, nebuniei și a graniței antropologice dintre manipulare și conștiință. Într-o structură narativă fragmentară, autoreflexivă și bifocală – cu două instanțe narative, autorul și alterego-ul său Alin Vizu – se construiește un spațiu paranoic și dens intelectual, în care realitatea, visul și conspirația se contopesc. Romanul este postmodern în esență: fragmente de jurnal, studii, dosare medico-psihiatrice și dialoguri de tipul celor din transcrierile terapiei se succed într-un mozaic intenționat autoreferențial. Este o formă narcisică și reflexivă în care însăși narațiunea devine obiectul examinării. Această tehnică amintește de Robert Musil, Italo Calvino sau – în literatura română – de Mircea Cărtărescu, în special prin trilogia „Orbitor”, unde regăsim același proces de dezintegrare transsubiectivă a identității. În centrul romanului se află „Programul Fenix” – un experiment utopic-totalitar de reprogramare psihologică, inspirat de tehnici de control mental din epoca sovietică, dar care amintește în același timp de algoritmii și rețelele sociale contemporane ce manipulează memoria colectivă. Personajele – pacienți și medici ai unui vechi spital de psihiatrie – sunt în același timp victime și agenți ai unui sistem ce vizează ștergerea memoriei pentru a reconstrui identitatea.

Această distopie amintește de „1984” al lui George Orwell, „Povestea cameristei” de Margaret Atwood sau de substratul filosofic din „Ubik” de Philip K. Dick, unde realitatea însăși devine incertă. În Fading, memoria apare ca formă de rezistență, iar metafora „fading” – dispariția treptată – exprimă pierderea sinelui în fața unei violențe instituționale invizibile. Dimensiunea filosofică a romanului este profundă. Textul vorbește despre o „severitate narativă” – o rigoare structurală – străbătută de întrebări despre vinovăție (Karl Jaspers este citat explicit), identitate, traumă și mântuire . Lectura psihanalitică – sprijinită de capitolul „Studiu psihologic al lui Vizu” –  trimite la teoria umbrelor a lui Jung, la stadiul oglinzii din teoria la- caniană, dar și la concepte transpersonale de psihogeneză spirituală. Ideea „umbrei” – o entitate întunecată care se reflectă în subconștientul colectiv – amintește nu doar de mitul peșterii lui Platon, ci și de Dublul lui Dostoievski și de gnosticismul care vede în om o scânteie divină rătăcită. Romanul poate fi citit și ca o alegorie postcomunistă – trecerea de la un stat represiv vizibil la o societate neoliberală a controlului Spitalul apare ca un micro-stat dictatorial, unde diagnosticul medical și intervenția psihiatrică devin instrumente de dominație ideologică. Distopia nu este SF, ci o sociografie simbolică. Această dimensiune amintește de Michel Foucault și „Istoria nebuniei” în epoca clasică sau de critica lui Thomas Szasz privind mitologia bolii psihice. Totodată, sociologia memoriei – în tradiția lui Maurice Halbwachs – este subtil integrată: memoria este o construcție colectivă supusă presiunii puterii. În context românesc, „Fading” se situează în prelungirea marilor romane-eseu ale lui Augustin Buzura („Orgolii”, „Refugii”) sau Paul Goma („Ostinato”), dar cu o accentuare poetică a disoluției sinelui. Regăsim ecouri și în onirismul lui Dumitru Țepeneag, realismul magic al lui Ștefan Bănulescu sau critica socială indirectă a lui Cristian Ovidiu Dinică. „Fading” este un roman polifonic, fragmentar dar uimitor de coerent, despre natura sinelui într-o societate a uitării instituționalizate. Cu o adâncime psihologică impresionantă, un stil literar rafinat și o forță filosofică remarcabilă, romanul ridică întrebări fără răspunsuri definitive – în afară de una: memoria este ultimul bastion al libertății interioare. Fără îndoială, „Fading” este una dintre cele mai importante creații ale literaturii române recente și merită o receptare internațională.

 

DANIEL CORBU – INIȚIATUL „PESIMISMULUI TONIC”

Daniel Corbu este un poet care nu scrie pentru a plăcea, ci pentru a reaminti de profunzime, de invizibil, de posibilitatea sacrului în cotidian. Într-o epocă a textualității epidermice, el se consacră curgerii adânci a limbajului – un „miracol care ți-e dat sau nu”. Această lucrare își propune o abordare comprehensivă, în cheie interdisciplinară, a operei lui Corbu, văzută atât în interiorul paradigmelor românești, cât și prin filtrul marilor tradiții lirice ale lumii. Lirica lui Corbu oscilează între transcendental și interioritate. Încă din „Intrarea în scenă” (1984), poetul se conturează ca un profet în propriul său labirint: „Poemele sunt procese verbale ale tuturor bătăliilor purtate cu mine” .

Conceptul său-cheie – „pesimismul tonic” – definește o stare paradoxală: speranță în cunoștința de cauză a eșecului, lumină într-un univers conștient de întunericul său. Este un „câmp gravitațional al rănii”, asemenea celui găsit în poezia lui Paul Celan: „Lumea a plecat, trebuie să te port”. În scrierile sale teoretice, Daniel Corbu imaginează poezia ca „teologie laică”, un ritual liturgic laicizat al cuvântului. În „Decalogul poetului” apără inspirația și dimensiunea sacră a poemului în fața cinismului postmodern: „A scrie text liric fără inspirație […] e o lipsă de bun simț”. El se apropie de text precum un preot de altar – conștient de sacralitatea materiei poetice. Poziția sa amintește de Octavio Paz și Nichita Stănescu, dar rămâne singulară în angajamentul său față de transcendență. Celebrul său aforism, devenit teză: „Poezia nu progresează. Numai naivii pot crede că poezia progresează” contestă frontal orice formă de evoluționism literar.

În proză, Corbu nu urmărește fir narativ clasic, ci un „modelaj metafizic” al realității. Volume precum „Urmele lui Dumnezeu” sau „Piatra de eol”, sunt alegorii spirituale, în linia lui Borges sau Pessoa. În „Lecția de Abis”, găsim o poetică a esenței: „Era atât de preocupat de esențe / că până și moartea i se părea o melodie galantă”. Filosofia sa este un sincretism lucid: creștinism mistic, budism zen, taoism, metafizică tragică à la Cioran. „Singurătatea creatoare” devine loc de revelație, iar visul – o topografie a cunoașterii. Corbu se situează într-o poziție „în răspăr” față de generația ’80. În timp ce generația sa adoptă ironia biografică și textualismul postmodern, el rămâne fidel unei poezii vizionare, sacrale: „Textul să rămână în metafizic […] ca formă a libertății canonice”. Totuși, regăsim convergențe cu Nichita Danilov, Mariana Marin sau Ioan Es. Pop – în încercarea comună de a crea un „contratext” față de realul degradat.

Corbu este un poet european prin excelență. Poezia sa dialoghează cu Rilke, Perse, Eliot, dar și cu Esenin, Baudelaire, Nerval. Ca și Octavio Paz, el crede că poezia este: „naveta între mine și mine, între mine și lume, între ideal și realizabil”. Textul său are o dimensiune „mantrică”, înrudită cu sacralitatea versului oriental. Din această perspectivă, Corbu este un „mistic postmodern”, unic în peisajul românesc contemporan. Daniel Corbu nu este un călător printre texte, ci un locuitor al limbajului. „Pesimismul tonic” e formula salvării poetice în absența oricărei salvări reale. Așa cum afirmă într-un poem emblematic: „Să vă mai spun o dată povestea / călătorului rătăcit în țara fără nume?”