După-amiază de toamnă. Stau. Stau, pur și simplu. Stau pe terasă într-o după-amiază caldă de toamnă. Septembrie răspândește o lumină aparte. Dacă aș dormi câteva luni continuu și m-aș trezi, brusc și fără nicio informație, într-o zi de septembrie, aș ști în ce lună suntem în caz că m-ar întreba cineva. Lumina răspândită de soarele lui septembrie este, fără îndoială, inconfundabilă. Cred că e chiar de miere, cum i se mai spune. Lumina de miere. În leagănul de lângă terasă se odihnesc câteva dintre pisicile din puzderia ce-mi populează curtea. Dorm mângâiate de umbra blândă a acestui septembrie mărinimos. E ceva vreme de când au devenit stăpâne peste leagăn. Noi nu prea mai avem loc. Prin urmare, nici nu mă obosesc să-l mai spăl. În afară de cazul în care vin copiii sau se anunță niscaiva musafiri.

Am o pauză. Mama doarme, liniștită, în casă. Televizorul e deschis. Televizoarele sunt deschise. Și cel de pe terasă, firește. Firește, pentru că noi nu putem trăi fără televizor. Și fără a-l deschide. Fără a le deschide. Pe toate opt. Pe unde trecem rămâne un televizor deschis. În dormitoare, în living, în bibliotecă, în bucătărie, pe terase. Suntem generația care iubește televizorul. Și Facebookul. Pe cel din urmă l-am descoperit târziu. Nici pe primul nu l-am avut din fașă. Ne bucurăm ca niște copii. De ce nu? E inofensiv și nu e interzis. OK, știu, doar pare inofensiv. Doar par inofensive. Dacă e să fiu sinceră, pe dragostea mea, televiziunea, am trădat-o cam de multișor. Nu de tot, un pic. Mai mult ascult decât privesc. Iar de ascultat, ascult ce pot. Cât îmi permite timpul. Pisica Negruța, cea mai blândă dintre toate cele zece feline care bântuie prin curte (poate mai multe, uneori le pierd șirul), se plimbă pe masa de pe terasă fără să-i pese de mine și de eventuale represalii din partea mea. Ca și cum aș fi invizibilă (dacă și ea…). Încerc niște note grave ca să o alung, dar, nefiind obișnuită cu aceste nuanțe ale vocii mele, își vede, impasibilă, de promenadă.

Sindromul sau efectul Dunning- Kruger pare să fi împânzit toată planeta. Una dintre cele două fațete. La cealaltă, îngrămădeala nu-i prea mare, mai e loc destul. Poate că de aceea lumea arată azi așa cum arată! Ce să ne mai luăm (cu mâinile de cap) de la atâta lucru! Nu-i nevoie să ne căznim din cale-afară, observăm lejer manifestările. Ca urmare, însingurarea și înstrăinarea celor care nu se pot integra într-o astfel de lume devin din ce în ce mai prezente. Raport matematic de directă proporționalitate. Deocamdată, una bucată algocalmin își face efectul. Trec cu privirea peste mormanele de frunze uscate ce învelesc ograda. N-am vreme să le strâng. Nea Costică și consoarta aferentă, doamna Mariana, au alte treburi. Eh, nu-i bai, când o ninge nici nu se mai văd. Despre frunze vorbesc. Totuși, dac-aș fi în locul frunzelor uscate, n-aș sta foarte liniștită. Când o veni Generalul, sigur nu le va fi bine. Generalul nu are astâmpăr. „Generalul” e doamna Florica. Ea mă înlocuiește și are grijă de mama câteva ore pe zi, cât sunt la serviciu. E foarte vigilentă, așa sunt generalii. Dacă n-ar fi Generalul, factura la curent, de exemplu, ar fi devastatoare. Oricum e, dar a scăzut vertiginos de când doamna Florica, un veritabil James Bond, ne urmărește și stinge luminile de pe unde trecem. Nu iartă nimic. Numai că eu sunt în pericol să-mi dau în ochi (a se citi „ochelari” care, oricum, la întuneric nu mă ajută) cu propriile degete.

Afară, aici, pe terasă, e lumină, e minunat. Pe gardul dinspre sud atârnă vița-de-vie mutilată de vecinul care o fasonează, din câte am băgat de seamă, doar când se ceartă cu nevasta. Că așa pare că e, devastat de furie, bietul om, ori de câte ori se-apucă de tuns via. După cum e cunoscut, la nervi nu prea știi ce faci. Nici vecinul nostru nu știe. Niște struguri sfrijiți, cu aspect de copii vitregi și, oricum, vitregiți de soartă, crescuți de niște maștere, atârnă din loc în loc. Ciorchini rari, săraci în boabe. O fi un an bun pentru struguri? Nu știu, nu prea pare. Oricum, bărbatu-meu îi devorează și p-ăștia. Niciun fruct nu-i rezistă, oricât de pricăjit ar fi. Fructul. Linda doarme. E în siguranță, la umbră. Acum câteva luni a rămas fără colega de curte. O chema Albinuța. Linda a îmbătrânit și ea. Când? Linda încă rezistă, doar că e mai tristă. Nu mi se pare, așa e. Pesemne că e de la bătrânețe. De la bătrânețea Lindei. Pe Linda am adus-o de la Oradea. Acum zece ani, copleșiți de pierderea Angelinei, lovită de mașină. Așa ni s-a părut nouă, că semăna cu Angelina. Oricum, credem că sufletul Angelinei s-a mutat în Linda. Pe cei care ne-au adus-o nu-i interesau nimicuri de felul ăsta. Amuzați din cale-afară, ne-au întrebat: „De ce (mama naibii!) ați adus un maidanez tocmai de la Oradea? La Vâlcea nu găseați?” Și ne-au avertizat că nu știe decât limba maghiară! Eh, vechiul stăpân putea s-o învețe și un pic de română! Nu-i nimic, a învățat repede și a doua limbă! Ce să zic, Linda e un câine de ispravă. Varza a rămas necăsăpită, vecinul pare în toane bune cam de multicel. Doamne-ajută! Birmanezul Pufu a descoperit o rază de soare timidă, ce și-a făcut loc printre lujerii ce au invadat gardul dinspre ceilalți vecini, spre răsărit. O adulmecă și decide să-și bronzeze năsucul și mustățile așezându-se corespunzător și cât se poate de strategic exact în dreptul ei. Trandafirii mei se agață dramatic de zilele de septembrie încă însorite. Încăpățânată, vara nu se dă dusă. Se tot înghesuie să mai prindă un loc în față, precum o primadonă care nu înțelege că i-a trecut vremea. Știu, comparație slabă, răsuflată. N-am fost în stare de mai mult, dar promit să mă străduiesc. Mă agață spinii ramurilor de trandafiri ori de câte ori merg s-o hrănesc pe Linda. Lujerii au boboci. Nu mă îndur să-i tai până nu și-or scutura singuri petalele ofilite. Mâine vine nea Costică. Eu voi fi de pază. De pază la nea Costică, el nu umblă cu subtilități. Nici de prea multă gingășie față de bietele plante n-aș putea să-l suspectez. Bobocii, oricare, sunt copii. Nu pre- cum copiii, ci chiar copii. Bobocii de floare sunt copiii florilor. O profesoară refuză florile pe care i le-aduseseră copiii la început de an școlar. La televizor spun că doamna e un erou. Mie mi se pare trist că nu mai putem oferi nici măcar o floare. Ca să fiu sinceră, mi se pare odios, de-a dreptul. Încă un procedeu de mutilare. Probabil sunt pe cale să-l introducă și în proceduri. Ce ipocrizie! Efectul e maxim când începi cu suflete de copii. Aceasta nu e intransigență, e aproape o crimă. Ce s-o fi întâmplat cu florile care fuseseră cumpărate deja? Trandafirii mei cei încăpățânați se agață în continuare de ultimele zile de vară care încă ocupă teritoriul toamnei. În cămara mea miroase ca în cămara bunicii, pe vremuri. Pe vremuri pe care le pot numi, deja, îndepărtate. Începe să îmbătrânească și casa mea. Nu doar ea.

Nu știu de unde vine și nici de ce este întocmai ca în copilăria mea, ca în vacanțele copilăriei mele, această împletire de miresme. Struguri și mere și prune. Și vechi. Poate că parfumul copilăriei e perceptibil doar de către nepoți și de către bunici. Părinții de oricând și de oriunde sunt, în majoritatea cazurilor, foarte ocupați. De aceea se întâmplă ca lor să le mai scape astfel de lucruri. Dacă privim mai atent, poate constatăm că lucrurile nici nu se schimbă foarte mult. Nu în profunzime. Pentru bunicii mei, numărarea clipe- lor nu începea cu întâi ianuarie. La ei anul se măsura altfel, era intervalul dintre concedii. Dintre concediile copiilor, bineînțeles. Bunicii n-aveau concedii, că n-aveau serviciu. Pe vremea lor nu se pomenise. Numai ca excepții, așa. Atunci, în concedii, curtea se umplea de copii și de nepoți. După ce plecau, începea numărătoarea zilelor. Și tot așa, din concediu în concediu. Tot cam în acest fel am început să măsor și eu timpul de câtăva vreme.

Ca interval între bucurii. Se uită soarele-napoi, zicea mama, se schimbă vremea. Mi-aduce aminte de vorbele ei raza palidă ce s-a împrietenit cu Pufu. Aștept cu speranță să plouă, am un interes. N-a plouat cam de multicel. Vremea nu s-a schimbat, n-am nimerit-o. Mama nu greșea niciodată. Când zicea ea așa, vremea se schimba întotdeauna. În general, cam cum zicea mama, despre orice, cam așa se întâmpla. Așa că nu plouă. Am tot așteptat ploaia și, în ultimă instanță, mi-am legat speranța de soarele care, credeam eu, se uita înapoi. Pe când el, dimpotrivă, privea tot înainte. Florile de pe terasă sunt însetate cam de multișor. Va trebui să-mi adun toate forțele, nu atât pe cele fizice, cât, mai ales, pe cele psihice. Și să le ud. Am dat-o-n bară cu vremea care nu s-a schimbat. Speram ca ploaia să-mi facă o parte din treabă. În compensație, poate, vremurile se tot schimbă. Fie că soarele privește îna- inte, fie că mai trage câte-o uitătură peste umăr. Până la urmă, s-a întâmplat. A dat un ropot de ploaie. Se lăsase așteptată de câteva săptămâni. Nu a fost chiar un ropot, c-a ținut ceva. Să zicem că a fost un ropot lung. Un amestec de ploaie de vară cu ploaie de toamnă. Firește, a venit taman după ce am udat eu florile de pe terasă. Am întârziat, tot așteptând-o, de mai era puțin și le pierdeam. Dacă știam că asta așteaptă ploaia, să ud eu florile ca să apară, le udam mai de mult. S-a lăsat răcoare și junii pisoi dorm, înghesuiți unul în altul, în coșul de nuiele în care am pus niște țoale vechi. Nu intră, încă, în centrală. Semn că nu e destul de frig. Nu și pentru Pufu care a abandonat colindatul pe-afară și se lăfăie de-acum mai mult în casă, prin care pat, canapea sau fotoliu apucă.

M-am întrebat mereu de ce mie îmi dă ploaia un sentiment de siguranță. Știu că în copilărie îmi plăcea când ploua, fiindcă ploaia ne ținea pe toți în casă, de cele mai multe ori. Și eu număram, eram foarte mică și eram liniștită că îi vedeam pe toți. Număram. Eu, frate-meu, mama, tata. Eram toți. Ce bine era! Afară, Negruța se alintă pe covorul de frunze al toamnei. E singura care are nume. Fiind și singura blândă, e favorită, nu știu dacă v-am spus. Favorită, nu și favorizată. Frații, surorile și verii ei – ce- or fi, nu se mai știe gradul de rudenie, m-am încurcat și eu – sunt, toți, sălbatici. Nu și când vine vorba să-și ia porția cuvenită de mâncare. Dar și atunci sunt extrem de precauți. Se pare că nu doar pentru oameni are importanță educația. La mâțe, cel puțin, din ceea ce observ, e la fel. Excepțiile sunt puține și una dintre ele e Negruța. Aripile unui fluture alb freamătă ca niște bătăi de sfioase gene. L-am văzut așezat în gutui și, pentru o clipă, am crezut că a-nflorit gutuiul în septembrie. E cald, n-ar fi de mirare. OK, OK, am observat, nu vă repeziți! Mi-a ieșit tot o figură de stil răsuflată. Trebuie să mă străduiesc mai mult. Aia cu genele sfioase, of course! Gutuiul meu e împovărat de flori an după an. Tot an după an nu dă rod. Poate fiindcă nu i-a plăcut nerăbdarea mea. Sau poate mă pedepsește pentru că, în copilărie, gutuia era fructul care-mi plăcea cel mai puțin. Cam deloc. Iar dulceața de gutui mi-era nesuferită de-a dreptul, deși aș fi mâncat borcane întregi cu dulceață din alte fructe. Dar nu de gutui. Și chiar asta făceam. Pentru că nu-mi plăcea, o mânca mama. Povestea gutuii și a dulceții aferente e similară poveștii ciorbei de gâscă cu zeamă de varză, o mâncare absolut banală în copilăria mea și pe care n-o apreciam. Pare că ambele s-au supărat pe mine, deoarece le-am ignorat la vremea lor. Negruța, plecată la vânătoare de fluturi, mi-l sperie pe cel din gutui. Îl urmăresc cu privirea până se pierde printre coroanele înalte ale cireșilor încă înfrunziți pe jumătate. Între timp, un timp destul de lung, gusturile s-au schimbat. Tânjesc după o gutuie din gutuiul meu. N-a fost să fie și o să cumpăr din piață. Le voi așeza pe pervaz, așa cum am văzut eu la bunici și în pozele cărților cu povești. Nu mai știu în care cărți. Și o să fac și dulceață de gutui. Sigur, cândva, nu știu când. Pufu abia se vede pe covorul de frunze ce pare că i-a împrumutat culoarea. Zâmbesc trist-amar în vreme ce-i urmăresc mersul legănat în partea din spate, ca cel al unei femei de moravuri îndoielnice care trage după ea, ca pe-o povară, niște ani. (M-am străduit, să știți. Atâta mi-a ieșit, se pare că nu sunt maestră). Mai mulți. Și Pufu e bătrân. E bătrân și bolnav, de-aia se clatină caraghios. E prieten cu raza aceea de soare și o tot caută. Dar ea nu poposește mereu în același loc. Însă Pufu o caută neîncetat, când se-ntâmplă să mai iasă prin curte și se-așază fix, de fiecare dată, în locul în care îl mângâiase în septembrie. Dar acum e octombrie. Soarele pare același, dar nu e. Pufu nu știe. El așteaptă aceeași rază să-l mângâie, să-l încălzească și să-i ostoiască durerile de pisoi bătrân. E statornic în căutările lui. Doar că raza de soare nu mai are nici ea puterea de altădată. Nici măcar ea.

Grupaj de fragmente din volumul de proză „subscriu” – anotimp cu (și fără) Facebook, algocalmin și jurnale de știri, Editura KITCOM Verguleasa – Vâlcea, 2024