Noapte cu picioarele goale

În somn îți era teamă

ca atunci când ai uitat mănușile în taxiul ce te-a dus la gară

Era prea frig să mai alergi după mașină

ai preferat să urci în vagonul ce te-a purtat

la o altă adresă.

Vuiau

copacii loviți de viscol

muzica lor era stranie la fel de ciudată ca și chipul îmbătrânit ce ți-a ieșit în cale.

Fața era a bătrânei ce te

privea ca și când ai fi fost înghițit de o maree iar tu zbătându-te te înlănțuiai și mai mult.

Iona să fi fost și marea te-ar fi născut a câtă oară!

Însă ochii bătrânei te-au condus într-un labirint printre geamantane prăfuite,

ziare din care se desprindeau fragmente de oameni ai altor timpuri,

damigene răsturnate din care veacurile fugiseră,

păienjeni cu pânze groase revărsate în valuri.

Tu știai că drumul tău nu este acolo și doreai să ieși la suprafață.

La suprafața lucrurilor printre lăstari de iederă care lacomi te-ar fi încercuit să crească

odată cu tine. Să rupă din tine ramuri noi care înmulțindu-se să ajungă la cer. Tu nu

mai erai același nici măcar cuvintele nu-ți mai aparțineau. Ca și când te-ai fi desprins din

trupul de pământ pentru un altul străveziu. Târziu în noapte tăcerea te răscolea, știai că

poți să pierzi însă răbdai încredințat că mugurii dimineții vor pune capăt coșmarului. Ca

un soldat vrednic ai sfâșiat noaptea de parcă te-ai fi luptat cu o fiară al cărui sânge

scurs în văzduh a adus zorile

 

 

 

Preoteasa

într-o zi de toamnă umedă

orașul de provincie târg de săptămână

privea cum pe podul îngust

se petrecea o dramă proletară,

de sub roți de tractor se vedea zdrobit

un trup uman îndelung plâns,

preoteasa se grăbise să ajungă în cimitir

să-și aducă obolul părinților decedați

în grabă uitase să privească în față

lovită în plin se întindea acum pe caldarâm,

Ea, spunea orașul mai tot timpul era tristă îndelung

ofta, din pricini multe suferea vădit.

preotul zdrobit sufletește o plângea amarnic

văduv și cu un prunc în grijă,

la înmormântare toți chiriașii popii au mâncat de post

și de grabă să-l îmbărbăteze i-au ținut isonul,

eu ca un prunc rătăcit în amiază îi priveam

cum plângeau cu vorbe și din colț de drum

le vedeam frământarea ce o povestesc,

acum de grabă voi semna aici precum poetul ce a rătăcit poteca

nu știu vorbe alese să le potrivesc dar știu că preotesei îi stătea bine

în sicriu de nuc învelită în voaluri și multă mătase,

cerul amarnic o plângea la mijloc de drum.

 

 

Idila

Femeia cu aripi

l-a însoțit pe tânăr în autobuz.

Aripile noi doar tânărul le vedea.

Amândoi sobri încât autobuzul părea că merge pe caldarâmul din piatră cubică

cu pedalele

ca și când roțile sale s-ar fi târât înfrânate cu teamă ca șoferul să nu le spulbere idila.

Conductorul vigilent

ca un transfug ce duce îngreunat iubiri din alt răsărit

privea în oglindă, le admira corpurile tinere, îi privea fix de parcă i-ar fi dezbrăcat.

Ei neglijau să răspundă privirilor agere cu care întreaga lume părea să-i privească.

Nu aveau habar de nimic doar se iubeau, erau imaculați.

Atât de puri încât soarele le zâmbea lor ca ei să rețină cât mai mult din căldura lui,

pe care astrul ar fi transmis-o și altora dacă aceștia ar fi dorit-o.

 

 

Timp asasinat

suburbia aglomerată cu pașii celor ce se îndreaptă spre

centrul orașului să mănânce o pâine albă

sau cu semințe pe care le sparg în dinți

să scuipe adevărul în sus,

nu uită de privirile copiilor în așteptarea ploii

ce spală grăbită păcatele pe grumazul

părinților,

cu picături dese precum petele de rugină lăsate pe degetele lor

de uzura unei vieți încărcate de orgolii,

ei în timp ce-și numără pruncii aruncă priviri orologiului

gării în așteptarea trenului să le aducă șansa vieții,

deseori trenurile trec goale, ratările lasă urme în cuget,

sunt veșnic nepregătiți, nehotărâți să-și arunce tristețea în vagoane,

petele de pe umeri apasă greu mai greu decât mătreața unui timp

obosit de cuvinte spânzurate în sufletul strâns ca un preș în fața unor scări

pe care nu le pot urca,

săpunul cu lapte de capra nu le ajunge să-și amintească trecutul,

deseori caută, doar caută să-și vindece memoria cu solvenții biodegradabili

din magazinele luminate ale centrului ce le agasează trupul și se agață de ei c

a niște scaieți în fața cărora se recunosc învinsi

uneori drumul spre casă lasă urme adânci pe tălpi

ca și când timpul strigă să nu-l ucidă.

 

 

 

 

Tânărul roșu

Este o stradă mică, încape într-o cutie de chibrituri, aici bunicul

se bucura de magnoliile înflorite, le împărțea ielelor ce-i sărutau rănile. Ele ca într-un

ritual mulțumeau –

— Bine ai venit, să ne fii bărbat, iubește-ne,

ochii tăi dăruiesc osânză glonțului când ne strângi în brațe!

El le iubea sincer până la absorbția totală cu fiecare îmbrățișare.

În inima sa știa

că ele nu există că doar visul grăiește despre frumusețe atât timp cât aripile soarelui

stau primăvăratec pe umeri de femeie.

Apoi bea cupa de nectar de pe buzele fragede înainte să-l cheme timpul ca o goarnă

nebună ce-l ducea pe fronturi necunoscute.

Atunci bunicul se revolta precum armăsarii tineri.

Niciodată el însă nu privea timpul

ca pe o întoarcere ci ca pe o continuă plecare.

Ducea cu el în raniță visul

să învingă vitregia veacului otrăvit de minciună.

 

 

 

 

Gest supreme

Bărbatul

scufundat în accentele grave ale femeii

bolnave asculta la capătul telefonului

mărturisirea ei.

  • Sunt zile de concediu fără bani, ziua de salariu este abia pe zece

Gânditor el privea ecranul laptopului.

Reconstituirea cauzelor bolii însă îl lăsa indiferent. Femeia a continuat.

  • Aglomerația, curentul, dar și un medic plictisit, a insistat ea grăbită,

am doar o săptămână de concediu, prea puțin

pentru refacerea mea completă.

Omul a devenit atent când în discuție zării nemulțumirea.

i-a dat dreptate.

  • Da, dar este nevoie de antiinflamator, altfel suferința va fi mai Spuse el mai

mult pentru sine.

Discuția trena, inconfortul convorbirii letargice era evident, emoția negativă transmisă de cuvinte,

aduna ceață asupra dialogului.

  • Și totuși, nu pot ieși din Este important să ne vedem?

Era importantă prezența ei pentru a prinde aripi într-un anotimp capricios cu multe

ploi.

  • Ai putea veni tu?

Un posibil refuz nu-l putea accepta, ar fi intrat în conflict cu dorința sa de a o reve-

dea, se hotărî sa joace totul pe o carte,

ca și cum fără speranță iubirea lui devenea o simpla iluzie.

Deschise ușa avionului și într-un gest eroic se arunca deasupra străzii pe care locuia iubita.