Un zâmbet îmi brăzdează faţa de fiecare dată când îmi amintesc de prima mea întâlnire cu un băiat, într-o vacanţă de vară. Eram acasă la părinţi, în micul sat din Câmpia Dunării, sat cu uliţe drepte, încât vedeai totul de la un capăt la altul al comunei cu casele ei albe, curate, în faţa cărora ţăranii aveau grădiniţe cu flori sau cu răzoare de zarzavat.

Venise în satul nostru un tânăr din Craiova, în vizită la niște rude și, într-o duminică tare călduroasă, l-am cunoscut la horă. Pe atunci eu aveam vreo cincisprezece anișori. În faţa Căminului Cultural, veneau lăutarii satului și cântau cu foc, iar flăcăii și fetele se prindeau în horă sub privirile femeilor și ale bărbaţilor strânși în grupuri, curioși să vadă cine mai vorbește cu cine. Fetele se plimbau în cerc, aruncau ocheade în stânga și-n dreapta, așteptau să fie luate la dans. Atunci se făceau aranjamente și-și dădeau întâlnire cu băieţii seara, la fântână. Când se întuneca bine și oamenii intrau în case, se auzea câte un fluierat discret și toţi știau că fata lu` cutare e chemată la gard să vorbească. Ea lua repede găleata și pleca să aducă apă. De multe ori însă, de Rusalii în special, fetele erau furate și duse la casele băieţilor, ca să se mărite mai repede, fără voia părinţilor. Mare zarvă era în tot satul, «Auziși, fă, că a lu` Pește a furat-o p-a lu` Neajă, să vezi bătaie!». Dar se împăcau repede și, după tocmeală, puneau de nuntă.

În duminica aceea ieșisem la horă să mă revăd cu colegii. Tocmai mă întâlnisem cu fata popii, colega mea din gimnaziu, când l-am observat pe tânărul cel străin de sat. «Cine e băiatul ăla?», dar nici ea nu știa. Verișorul lui, un alt coleg de-al nostru, văzându-ne, a venit la noi și ni l-a prezentat: «Verișorul meu, Victor, e din Craiova și a venit pe la noi pentru câteva zile». Am dat mâna, ne-am zâmbit și am schimbat câteva cuvinte. Se vedea că e stingher, pentru că nu cunoștea pe nimeni, și, brusc, m-a întrebat dacă putem să ne mai vedem și altădată. Acolo, în faţa oamenilor, unde era și tata, mi-era și rușine și frică să vorbesc cu el mai mult timp. I-am spus că a doua zi o să mă duc cu vaca la vie și poate veni și el acolo. Ce emoţii aveam! Dar și teamă să nu vadă tata că-mi dau întâlnire cu un băiat. Parcă toată lumea știa că eu o să am o întâlnire! Imi bătea inima tare, tare, și simţeam că sunt gata să leșin de emoţie.

A doua zi, am plecat nerăbdătoare la vie, fără să mă mai îndemne mama să plec odată, «că se ridică soarele sus». Pe șosea, a apărut el, Victor, arătos, înalt, cu părul roșcat, tuns scurt, cu niște ochi verzi, luminoși, destul de durduliu la faţă, îmbrăcat cu o cămașă albă cu mâneci scurte și cu pantaloni maro, din stofă. Era băiat de oraș! Ne-am salutat și, timizi, am continuat drumul unul lângă altul în spatele vacii, care mergea liniștită, parcă știa că se întâmplă ceva special cu mine.

Via era la marginea satului, între două loturi de porumb și o altă vie a vecinilor, a căror casă mărginea lotul nostru, la sud. Pe lângă ea trecea un râu firav, în albia căruia abia curgea apa în timpul verii, încât nu mai aveau unde să se scalde gâștele și raţele. De căldură, seca repede și valea rămânea crăpată când era secetă mare. Cerul era senin oglindă și se anunţa o zi foarte călduroasă, așa ca în Câmpia Dunării. O liniște grea îmbrăţișa pământul. Ajunși la vie, ne-am așezat pe o haină întinsă pe iarbă, după ce am priponit vaca de un ţăruș, să pască pe marginea drumului sau pe șanţ, să nu mai intre în lucernă. Ne era rușine să ne uităm unul în ochii celuilalt. Discuţiile erau greoaie, «cum e la școală, cum e prin Craiova, ai fost vreodată în orașul meu, poate vii cândva». Era elev la un liceu renumit în orașul lui, învăţa bine, zicea el, și-i plăcea mai mult istoria decât româna. Cu coada ochiului îi urmăream fiecare mișcare. Era tare chipeș, zâmbea frumos, vorbea calm și se juca în ţărână cu un fir de pai, făcând rotocoale sau dreptunghiuri. Din când în când, vaca se uita la noi și scotea câte un muget asurzitor: Muuuuu! Muuuu! În jurul nostru era o liniște suspectă, parcă toţi știau că eram acolo cu un băiat și că nu se cădea. Inima îmi bătea cu putere, de teamă să nu fiu văzută de cineva și să fiu apoi pedepsită pentru curajul meu, dar eram și fericită că acel băiat a venit să stea cu mine să păzim via și vaca. «Ce rău e în asta?! De ce mi-e așa de teamă? Doar nu mă mănâncă. Uite ce cuminte stă pe haina asta, pe care aleargă de colo-colo furnicile astea nesuferite! Ce mari sunt și ce rău pișcă! Una mi-a intrat sub bluză, mă gâdilă tare, dar nu pot să mă scutur acum, să mă vadă Victor..!. Îmi place cum îl cheamă, în sat nu mai are nimeni numele ăsta. Oare mă va săruta? Cum o fi când te pupă un băiat? Dacă se repede la mine, ce trebuie să fac? A naibii încurcătură!». Și zâmbeam și eu tâmp, să nu vadă ce gândesc, de parcă s-ar putea vedea! «Ce bine că gândurile nu se văd!». Toată noaptea n-am dormit. Am visat cu ochii deschiși la cum o să fie când va fi el cu mine, cum mă va lua în braţe, cum mă va săruta, că așa auzisem eu că se face, doar n-o să mă pupe ca mama!? Ghemuiţi pe haina aia ponosită, aproape unul de celălalt, aveam grijă să nu-l ating cu genunchiul și așteptam să se întâmple ceva. Ce, nu știam, dar așteptam… Îmi venea să-l iau de mână, să-i ating obrazul, să-l sărut eu. Eram tare curioasă și nerăbdătoare. Pe furiș îi priveam ochii, ce culoare au, păreau a fi verzi ca frunza de trifoi. «Uite, și el mă privește pe ascuns… Îi e teamă de mine? Dar nu fac nimic rău… El e băiat, el trebuie să facă un gest, ceva. Eu sunt fată, nu se cade să arăt că vreau să mă sărute», mă frământam eu, tremurând ușor.

Însă niciun semn nu venea din partea lui că ar fi avut vreo intenţie. Sta așa liniștit și povestea câte-n lună și-n stele de la școală, iar eu nu pricepeam nimic. Zâmbeam așa, să creadă că ascult ce zice, însă gândurile zburau aiurea. Inima bătea ca o nebună, mi-era teamă să n-o audă.

«Nu te plictisești în satul ăsta mic? Cum îţi petreci timpul? Stai mereu aici, la vie, în liniștea asta mormântală? Eu n-aș suporta asta, n-aș avea răbdare…», vorbea el încontinuu, fără să înţeleagă ceva din viaţa tihnită de la ţară. Nu, nu mă plictiseam deloc. Aerul parfumat cu mirosul de vie și de lucernă, și de maci îmbujoraţi îmi da o energie care mă făcea fericită.Și-apoi citeam mult. Împrumutam cărţi de la biblioteca din sat și timpul curgea pe nesimţite. E adevărat că uneori simţeam nevoia să vorbesc cu cineva, dar alţi copii nu erau pe acolo, iar eu aveam alte preocupări.

Vremea a trecut pentru mine nefiresc de repede și, la amiază, când mă așteptam mai puţin, Victor s-a ridicat brusc, m-a privit în ochi, mi-a zis că e bucuros că ne-am întâlnit, «sper că ne vom mai vedea, dacă vrei, poţi să-mi scrii» și a plecat la masă, că-l așteptau ai lui. Am rămas uluită și tare dezamăgită, privindu-l lung cum alerga să ajungă la timp acasă. Nici mâna nu mi-a atins-o, nici adresa nu mi-a lăsat-o, nici de sărutat, nu m-a sărutat. Pielea îmi ardea mai puternic decât dacă s-ar fi pârjolit sub razele fierbinţi ale verii. Și câte visuri îmi făcusem! Toată noaptea nu dormisem de curiozitate cum o fi la întâlnire.

Asta a fost o întâlnire?! Mi-au dat lacrimile, capul a început să mă doară. Mergeam abătută prin vie și loveam, cu ură, bolovanii întâlniți în cale. O dezamăgire imensă m-a cotropit. Mi-au dat lacrimile de furie pentru așteptările mele înșelate, pentru visurile mele deșarte. Doar vaca se uita la mine, înţelegând tristeţea mea, deziluziile mele și a mugit îndelung. Era prima mea întâlnire cu dragostea și un fior puternic mi-a frământat corpul, ca după o grea suferinţă. Doamne, cât de mari sunt iluziile tinerilor și cât de dureroase neîmplinirile! Pe Victor l-am revăzut peste mulţi ani, când amândoi eram studenţi, și am râs când ne-am amintit de ziua aceea a primei noastre întâlniri în tovărășia vacii mele. Atunci mi-a mărturisit că el tare ar fi vrut să mă sărute acolo, pe haina cea invadată de furnici, dar că tremura tot, n-a avut curaj și de aceea a fugit. Nu-l aștepta nimeni acasă, erau cu toţii la câmp, la secerat…

(Din volumul de povestiri „ Pe aripile vieții”, 2014)