Motto: „Totul mă supără la acest scriitor în afară de opera lui”- parafrază (Eugen Barbu).

Aceste rânduri nu-mi fac nicio plăcere. Le scriu mâhnit și mirat; uimit de umoarea unor participanți în dialog și provocat de agitația stârnită, într-o parte a vieții noastre literare, la inițiativa revistei Dilema veche, din 22-28 februarie 2024, de a realiza un supliment dedicat, la centenar, lui Eugen Barbu, sub deviza-citat: „Biografia operei crește enorm față de biografia autorului”(Eugen Barbu). Autorii articolelor încearcă, la peste treizeci de ani de la petrecera din viață, să supună unei analize atente și echilibrate opera acestuia, sine ira et studio. Nu știu dacă sunt sau nu mulți ani, dar „echipa de zgomote” îl contestă, în continuare, cu o vehemență viscerală și mânie, nu proletară, deși despre cei aflați pe un alt tărâm ar trebui să auzim numai de bine. Chiar în nr. următor, speriată de îndrăzneală, Dilema, prin pana lui Andrei Pleșu, face un pas înapoi. Intră în scenă „neo-barbarii”. Un combatant (M.M.),

în România literară, folosind un limbaj marca Barbu, se ia ca râia, îl parfumează cu zoaie și-i reduce opera la zero. Un contestatar de ultimă oră, care avea doar paisprezece ani la decesul lui Eugen Barbu și zece, în 1989, specialist în limbi clasice: greacă, latină și altele, chiar doctor în…, îl condamnă la damnatio memoriae; și mă întreb, la vârsta aceea, cât știa despre cel pe care îl urăște și-i consideră opera de mâna a zecea?! (Ștefan Colceriu). Se pare că îndemnul aforismului…sine ira…a fost uitat în zelul dărâmării unei statui. El nu poate fi scos din rândurile scriitorilor niciodată. El rămâne scriitor; ori vor colegii de scris, ori nu vor. Poate fi pedepsit pentru faptele sale ca om, dacă are fapte de pedepsit, dar rămâne în rândurile scriitorilor, fiindcă este un adevărat scriitor. Nu sunt scriitor, sunt numai un simplu cititor. Dar știu că scrierile lui Eugen Barbu au făcut mai mult pentru limba și neamul românesc decât toate sforăriile pigmeilor de azi, iar frumusețea limbii lui Eugen Barbu nu va putea fi umbrită niciodată de bâlbâielele multor scriitori de azi. Unii îl vor cu mâinile în cătușe și căluș la gură.

În memoria scriitorului, la centenar, voi dedica câteva notații vieții și cărții Groapa. Omul, un personaj controversat, într-adevăr, a fost vindicativ, cârcotaș, bârfitor, arogant, invidios, orgolios, megaloman și am mai putea adăuga și alte etichete asemănătoare, însă, peste toate, este un mare scriitor. Este, alături de Marin Preda și Petru Dumitriu, al treilea mare prozator al generației pierdute din a doua jumătate a secolului trecut. A publicat aproape o sută de cărți ca poet, nuvelist, romancier, dramaturg, ziarist, scenarist, comentator de literatură. Ce rămân(e)? Cel puțin trei romane: Groapa, Princepele, Săptămâna nebunilor vor figura, fără doar și poate, cu voia sau fără voia lor în istoria literaturii române pentru totdeauna. Pentru că se născuse într-o familie umilă, Eugen Barbu s-a crezut comunist, când venise vremea sărăcimii proletare. Pe urmă s-a zvonit subteran, s-a și confirmat apoi, că ar fi urmașul natural al poetului Nicolae Crevedia (vezi interviul cu Ioana Nichita, una dintre fiicele lui Nicolae Crevedia: Eugen Barbu e fiul lui Nicolae Crevedia – Historia, decembrie 2002, nr.14, anul 2 și O epistolă necunoscută a lui Nicolae Crevedia, din 30 decembrie 1940, adresată lui G. Călinescu, restituită de Nicolae Scurtu în România literară, nr.3/20 ianuarie 2012), care i-ar fi scris, trasat ori numai i-ar fi imaginat partitura romanului Groapa. Strălucit polemist și pamfletar de mare virulență, scriitorul a creat singur legenda în jurul identității și puterii lui sociale. S-a născut la 20 februarie 1924, laBucurești, în mahalaua Griviței, în atmosfera proletară, considerându-se fiu de ceferist, tatăl adoptiv: Nicolae Barbu, căruia i-a dedicat romanul Groapa, era din Oteteliș, Vâlcea; chiar dacă despre tată s-a creat o legendă, despre mamă nu știm nimic. După terminarea liceului, în 1943, în București, se înscrie la Facultatea de Drept, optând în cele din urmă pentru Școala militară de ofițeri, zic unii, pe bună dreptate, de jandarmi. În Jurnal, vom citi rânduri despre orașul Drăgășani, unde a fost în practică. Urmează, un timp, cursurile Facultății de Filologie, pe care o părăsește, în semn de protest, după alungarea lui G. Călinescu, în ultima zi a lunii ianuarie 1949, din facultate. Adevăr sau încă o legendă?! Este un admirator al acestuia, pe care l-a numit: divinul critic. Este, rând pe rând, corector, revizor la Casa Scânteii, antrenor de fotbal, redactor al revistei Luceafărul; a înființat și a patronat cenaclul Nicolae Labiș, unde au debutat: Marin Sorescu, Ioan Alexandru,

Adrian Păunescu și mulți alții. Din 1970, este redactor șef al revistei Săptămâna, în paginile căreia s-a războit cu Uniunea Scriitorilor și cu dușmanul său personal-Marin Preda. A fost protagonistul unui uriaș scandal, prilejuit de romanul Incognito, volumul 3(trei), învinuit, pe bune, de plagiat, dispută prelungită și la apariția marelui roman Princepele. Hotărât, omul era imposibil, purtător de sămânță a scandalului, un narcisist suprem, dar, dincolo de toate acestea, un mare scriitor. S-a stins din viață, neîmpăcat, la București, în luna septembrie 1993.  Până la publicarea romanului Groapa, îi apar câteva nuvele și scrieri, prin care-și face antrenamentul pentru marea carte și pentru a ieși din „groapa” anonimatului. Ideea i-a venit prin 1946, după cum mărturisește, în urma unei preumblări prin „mahalaua unde stau de 20 de ani”. ,,Ce-ar fi să scriu despre Groapa mea, în care am visat, despre hoții aceia fioroși cu care am împărțit uneori felii de cantalup sub malurile fabricii de textile din Cuțarida veche.” Un deceniu și un an – atât va dura procesul de scriere, rescriere și transcriere: „Scriu. În pagini revin mahalaua pe care mi-o aduc aminte, pe care, dacă a-i revedea-o acum, n-ai mai putea să o înțelegi bine. Și curios, nu e ceea ce credeam eu, o lume neagră, ci una pitorească, vie.” După 13(treisprezece) variante, romanul este gata, dar numai după ce autorul a găsit „cuvântul magic”. „Acest cuvânt – notează el peste ani – îmi trebuia din 1945!!!” Este vorba despre cele două replici pe care le schimbă Grigore gunoierul cu soția sa (personajele care unesc episoadele), când dinspre groapă se aud zgomote: „Auzi hoții, Grigore!” Și el: „Ți se pare, crește iarba!” Și notează, în continuare: „Pentru aceste două fraze am mai revăzut-o o dată, a treisprezecea oară. Asta este!” Pe măsură ce a scris și a rescris, manuscrisul îi era trimis spre lectură și lui Petru Dumitriu, directorul E.S.P.L.A., și acesta, exasperat, îl somează: „Adu, domnule, Groapa asta că vin barbarii ăștia și nu mai pot să o public.” Câtă dreptate avea părintele Cronicii de familie, se va vedea curând. Când a apărut Groapa (1957), Eugen Barbu avea 33 de ani. Așadar, era o tânără speranță a literaturii noastre noi. Barbarii nu reușiră să bareze apariția romanului. După publicare, avertismentul lui Petru Dumitriu (Vin barbarii!) capătă o dureroasă confirmare, și, în revanșă, se lansează o furibundă campanie propagandistic-moralizatoare, care îl va lua în cătare. Textul este criticat în această cruciadă de asanare morală. Mai întâi, dinspre Cluj, un anume 1.Isac (Isac Davidsohn), apoi Ion Vitner (Wittner), Mihai Gafița, N. Doreanu (N. Popescu-Doreanu), Ion Mihăileanu (Mordechai Buchman) și alți ,,români verzi”, ca sa nu zic „roșii”; pentru ei Groapa este tocmai lumea de gunoi, imundă, „[…] acest teren fetid visat de Zola, pentru re-alizarea a tot ce este instinctiv, demențial, maladiv, în oraș”. Se lansează o „acțiune de convingere” a autorului, derulată în spiritul devizei leniniste: „Nu știi? Te învățăm! Nu poți? Te ajutăm! Nu vrei? Te obligăm!” Autorul nu cedează și cartea e pusă la in-dex pentru șase ani. Alături de Moromeții, Bietul Ioanide, Groapa este încă o lovitură majoră dată proletcultismului și realismului socialist – orientare literară de împrumut – și triumfalismului noii lumi.

După ediția a doua (1963), sosise vremea criticilor reprezentativi să se pronunțe. Eugen Simion: „Punerea acestui roman alături de creațiile epice contemporane de mărimea întâi mi se pare îndreptățită.” „Groapa este monografia unei lumi care se naște din bube, mucegaiuri și noroi” – Nicolae Manolescu. „Am găsit în Groapa pagini de mare artă, desfășurate pe o gamă impresionantă, de la cel mai frust realism până la cea mai pură poezie…”- Virgil Ardeleanu. „Dacă s-ar face o anchetă cu privire la cele mai bune romane din literatura noastră, n-aș ezita să înscriu printre ele și Groapa lui Eugen Barbu” – Șerban Cioculescu. Odiseea cărții luase sfârșit. Începea marele, adevăratul ei destin în literatura noastră. Tema romanului exista în literatura română: lumea de la marginea lumii, lumea periferiei, a lumpenului, a mahalalei; și ea a fost valorificată, uneori, pentru pitores-cul ei de Anton Pann, I. Ghica, N. Filimon sau I.L. Caragiale, de la Barbu Ștefănescu Delavrancea la Arghezi, Mateiu Caragiale, G.M. Zamfirescu, Panait Istrati, Ion Barbu sau Miron Radu Paraschivescu.

Groapa este romanul vieții mahalalei bucureștene dintre cele două mari războaie. Eugen Barbu sporește ciclul vast al mahalalei literare, deschis de Anton Pann și de creații precum: Poarta Neagră, Flori de mucigai, Craii de Curtea Veche, Maidanul cu dragoste, iar în timpul războiului ultim de tulburătoarele Cântice țigănești. Arghezi, Mateiu Caragiale, G. M. Zamfirescu sau Miron Radu Paraschivescu au comună detașarea de lumea descrisă; acești autori iau cunoștință de raiul beteag al declasaților, ca o realitate din afara universului obișnuit. Eugen Barbu scrie, însă, despre mahala, ca despre ceva absolut familiar, firesc, el vine de-acolo. Din episoadele, adesea disparate, ale romanului, se încheagă o viziune unitară a cartierului Cuțarida, eroul central al romanului. În acest roman-poem despre periferia Bucureștilor de altădată, se consumă, simultan, nenumărate destine tragice, comice, aventuroase, absurde, romantice, sentimentale, anonime, indiferente. Dintre firele epice se detașează două linii narative: ascensiunea crâșmarului Stere și balada hoților lui Bozoncea. Groapa este populată de gunoieri „desculți și flămânzi, beți și răi”, de chivuțe ce scormonesc gunoaiele, căutând cârpe și tinichele, dezertori din armată, de hoți zdrențăroși și cu obrajii încrestați, se adaugă muncitori, ceferiști îndeosebi, și zidari, un cârciumar și un popă dornic de danii. Groapa devine un super-personaj și o supratemă în care toate celelalte teme și motive (mărirea și decaderea, viața și moartea, eterna reîntoarcere a lucrurilor, puritatea și viciul, păcatul și mântuirea, dreptatea și nedreptatea, trădarea și prietenia, salvarea timpului prin rememorare) se adună și se contopesc. Suntem introduși în intimitatea unei lumi cu o existență, un ansamblu de datini, un folclor specifice. Elocvent este episodul Nunta, în care măritișul unei fete de meseriaș înstărit este descris ca o ceremonie complicată, totul decurgând chibzuit, ca un ritual, pâna la cumplita beție generală.

Episoadele consacrate aventuroasei vieți hoțești sunt remarcabile, nu numai prin parfumul lor ațâțător, ci și, mai ales, prin intuirea potențialului de umanitate existent până și în sufletele cele mai pervertite. În afara „meseriei”, „zulitorii” sunt niște oameni ca toți ceilalți, încărcați de sentimente variate, capabili de de tandrețe și generozitate, credincioși cuvântului dat, indignați în fața ticăloșiei. Când un lăutar cântă cu jale: „Eu stau, coardă, la-nchisoare, /Tu cu șuții prin locale, / La-nchisoare cu capace, /Unde dezertorii zace…”, pungașii se-ntristau și-i podidea plânsul, jelindu-și (non)existența „și nu-și mai ridicau ochii din pahare”.Viața este, în permanență, proiectată în dimensiuni cosmice și condiționată de marele ritm al succesiunii anotimpurilor. „Din rotirea anotimpurilor, din repetarea ciclurilor universale, Eugen Barbu scoate o poezie a pământului și a cerului, a apei, a vegetalelor, a vieții” (Nicolae Manolescu). Cartea lui Eugen Barbu este cartea unei umanități suferinde, a unei umanități născută odată cu groapa și îngropată în același timp cu ea. În final, dincolo de bine și de rău, omul este învins de operă și opera va dăinui cât va dăinui și literatura română.

Zarva stârnită la centenar este încă o lovitură pe care o aplică Princepele, venit Incognito, din Groapă, mai viu decât detractorii săi, aflați în Săptămâna nebunilor.