Teatrul trebuie să vorbească despre so- cietatea de azi, ca noi să înțelegem mai bine lumea în care trăim și pe noi înșine. Interviu cu Elise Wilk, lidera dramaturgiei tinere din Romania, realizat de Cristian Ovidiu Dinică.

1)    Cum ți-a influențat mediul din Brașov cariera de dramaturg?

Brașovul e, pentru mine, locul cel mai bun pentru scris. Eu călătoresc foarte mult și sunt plecată cam 200 de zile pe an, poate chiar mai mult. Dar e important să-mi pot încărca bateriile într-un loc, și acest loc e acasă. Brașovul e locul unde am descoperit dramaturgia- se întâmpla în adolescență, când am jucat în trupa de teatru a liceului „Johannes Honterus” și am fost fascinată de textele unor autori ca Dürrenmatt sau Ionesco. Dorința de a fi scriitoare exista mai demult, încă din copilărie, dar în liceu mi- am dat seama că teatrul mi se potrivește cel mai bine.

La teatrul din oraș n-am mai fost de multă vreme, din păcate oferta actuală nu reflectă deloc tendințele teatrale de la noi din țară, să nu mai vorbim de Europa. Mi se pare că a încremenit undeva în anii 90, și e chiar supărător că autoritățile nu fac nimic în acest sens. Dar în trecut au existat aici spectacole care mi-au marcat adolescența, cum ar fi „Șantaj” de Ludmila Razumovskaia, regizat de Claudiu Goga, pe care îl mai țin minte și acum. Sau mai târziu „Sex Drugs Rock & Roll” de Eric Bogosian, regizat de Emanuel Pîrvu, care m-a inspirat să scriu, în 2008, prima mea piesă adevărată, „S-a întâmplat într-o joi”, care a câștigat concursul „dramAcum5” și a însemnat startul meu în carieră. Sau „Despre iubire la om” după „Marfă vie” de Cehov, regizat de Alexandru Dabija, poate cel mai frumos spectacol văzut vreodată în acest teatru.

În rest, mă bucur că uneori spectacole după textele mele vin în turneu la Brașov, mă bucur că există aici Asociația Antiteatru, care realizează spectacole cu echipe 100% din Brașov și a produs deja două dintre textele mele, și mă bucur că orașul Sfântu Gheorghe, care are două teatre excelente, e atât de aproape.

2)  Ce te inspiră cel mai mult în proce- sul de creație?

De inspirat mă inspiră deadline-ul, sub presiune îmi vin cele mai multe idei. Iar ideile vin din: propria viață, viața altora, cărți, filme, frânturi de dialoguri auzite pe stradă, în cafenele, autobuze sau aeroporturi, tot ce scrii e o combinație de lucruri pe care le-ai trăit, lucruri pe care le-au trăit alții și lucruri complet inventate. E un exercițiu pe care l-am făcut la un moment dat în pandemie, pe Zoom, la un workshop pe care l-am coordonat și la care au participat dramaturgi din diferite părți ale lumii: ia o piesă de-a ta și vezi de unde vine fiecare replică sau monolog. Și am observat cu toții că în textele noastre erau lucruri complet inventate combinate cu evenimente din viața noastră sau a altora, ficționalizate într-o mai mică sau mai mare măsură. Ideile vin din experiențe, din întâlnirea cu ceilalți, din călătorii. Mă inspiră cel mai mult când trebuie să scriu pe o temă care mă preocupă cu adevărat.

3)  Care sunt cele mai mari provocări pe care le-ai întâlnit în scrierea și monta- rea pieselor tale?

În perioada în care scriu, provocarea cea mai mare sunt blocajele. Eu nu sunt genul care scrie zilnic, și atunci când trebuie să lucrez, procrastinez destul de mult. Până acum am reușit să depășesc toate blocajele

  • și aici intervine din nou deadline-ul amenințător, fără care nu pot fi productivă.

Dacă ești dramaturg, după ce ai terminat de scris un text, el nu mai e doar al tău. Pentru că odată scris, textul de teatru nu-ți mai aparține, iar spectacolul care se naște din el e creația colectivă a mai multor oameni. Astfel există riscul ca ceilalți să nu înțeleagă complet sau să distorsioneze povestea imaginată de tine și e posibil chiar să nu mai recunoști ce ai scris. Pentru că acolo, pe scenă, nu ești doar tu sunt actorii, e regizorul, e întreaga echipă artistică.

E important ca echipa artistică să înțeleagă intențiile tale, și nu numai atât – ideal ar fi să așeze straturi în plus peste ce ai construit tu. Este posibil (și mi s-a întâmplat) să fie respectat fiecare cuvânt și spectacolul să facă, totuși, o defavoare textului. Mie îmi plac montările care exploatează umorul din textele mele – eu scriu despre lucruri serioase, dar aproape mereu cu umor. Am mai spus-o de câteva ori: eu cel mai mult învăț în timpul unui spectacol, atunci când sunt în sală. Pentru că numai atunci, când sunt și spectatorii, un spectacol e complet. De multe ori ești în sală și îți vine să intri în pământ de rușine. Alteori uiți că ești la un spectacol după un text de-al tău. Vezi reacția spectatorilor în direct, și poate fi foarte dureros dacă cineva doarme sau se uită pe telefon. Înseamnă că l-am plictisit, și e lucrul pe care încerc să-l evit. În teatru uneori poți fi tu așa cum nu credeai că ești și poți să te descoperi într-o cu totul altă lumină. Asta se întâmplă foarte rar, dar pentru astfel de spectacole merită să scrii. În plus, un text are mai multe vieți – el poate fi pus în scenă în moduri foarte diferite și de fiecare dată să descoperi lucruri noi.

4)  Cum vezi evoluția teatrului româ- nesc în următorii ani?

Mie mi se pare că se fac spectacole tot mai bune. Dar sunt rare spectacolele acelea de la care ieși schimbat, care te cutremură. Se fac, din păcate, prea multe spectacole de la care ieși exact așa cum ai intrat, și te întrebi: De ce a fost nevoie de acest spectacol? Pe de altă parte sunt câțiva artiști la noi, încă destul de puțini, care creează lumi întregi – de care tu, ca spectator, ești fascinat ca un copil, intri în ele ca într-o țară a minunilor. Și apoi mai sunt spectacolele „altfel”. Am văzut vara asta un spectacol, „Romeo& Julieta”, regizat de Attila Vidnyánszky Jr la Teatrul Maghiar din Cluj. E o nebunie de spectacol, o țăcăneală, plin de prospețime și curaj, și cu mult, mult umor – a fost ca o gură de aer proaspăt. După ce am ieșit de la spectacol, primul lucru pe care l-am făcut a fost să îmi cumpăr bilet la următoarea reprezentație care era peste o săptămână, și să conving și câțiva prieteni să vină cu mine. Nu e niciun spectacol de la care să ieși schimbat, nici care să-ți pună întrebări, nici măcar n-are prea multă emoție. Dar te lasă cu gura căscată. Mi-ar plăcea să fie mai multe spectacole de genul ăsta. În rest, am observat o tendință ascenden- tă de a monta dramaturgie contemporană românească. Nu e încă suficient, dar e mult mai bine ca acum 10-15 ani.

5)  Care este cel mai memorabil feed- back pe care l-ai primit pentru o piesă de teatru și cum te-a influențat acesta?

Când mulți oameni diferiți au spus: „Acolo pe scenă am văzut povestea mea”. Cu toate că nu era povestea lor, nu era nici măcar a mea, era o poveste inventată. Dar era, în același timp, extrem de personală. Cu cât mai personală e povestea, cu atât devine mai „a tuturor”. Cu cât vorbești despre lucruri generale, cu atât publicul se va îndepărta. Au fost tineri care mi-au spus că s-au înscris la facultatea de teatru după ce au văzut un spectacol cu o piesă de-a mea. Sau pe care i-am inspirat să se apuce de scris. O dată am întâlnit o fată care avea citate din piesa „Pisica verde” scrise pe un caiet dictando. Mi-a amintit de mine în liceu. Și m-a bucurat mult feedback-ul după ultima mea premieră, Alaska, un spectacol în regia lui Sebestyén Aba care se joacă la Teatrul Național din Târgu-Mureș. Cineva mi-a spus că i s-a părut că spectacolul a fost foarte scurt, deși a durat 2 ore, altcineva că nu există niciun singur moment în care spectacolul trenează și că l-a urmărit cu sufletul la gură, iar altcineva că abia așteaptă să-și cumpere bilet la o următoare reprezentație.

6)  Există un personaj din piesele tale de care ești deosebit de atașată? Dacă da, de ce?

Sunt multe, dar am observat că am o simpatie deosebită pentru personajele extrem de imperfecte, care fac greșeli. De exemplu am avut o slăbiciune pentru Daniela din piesa „Union Place”, e o cântăreață din România care cântă cover-uri la târgurile de crăciun și e căsătorită cu un german înstărit, mult mai în vârstă. „E groaznică, e atât de diferită de mine”, îmi spunea actrița care a jucat-o în producția teatrului din Salzburg, pentru care am scris piesa. Dar Daniela nu este decât un om în carne și oase, cu toate imperfectiunile sale. La fel m-am atașat și de personajul Rainer din piesa „Dispariții”, care a fugit din țară în anii 80, trecând Dunărea înot în Iugoslavia și a avut trei soții. Cred că sunt atașată de bunătatea din acest om. Sau mai este Fredi din „Alaska” – un personaj secundar aparent banal și plictisitor – mă uimește capacitatea lui de a iubi. Toți acești oameni sunt imperfecți, au slăbiciuni, momente în care acționează ciudat sau egoist, dar până la urmă, oame- nii perfecți sunt plictisitori. Și noi nu iubim oamenii perfecți.

7)   Care este importanța teatrului în societatea actuală, în viziunea ta?

Teatrul trebuie să vorbească despre societatea de azi, ca noi să înțelegem mai bine lumea în care trăim și pe noi înșine. În plus, teatrul poate vorbi pe teme despre care, în general, se tace. Prin teatru poți trata un subiect important ceva mai pe larg decât o poate face o investigație jurnalistică. Teatrul are această capacitate extraordinară de a vorbi, cu mijloacele ficțiunii, despre astăzi, despre noi. Atunci când o face cu umor, e cu atât mai bine.

8)  Cum îți alegi temele pentru piesele tale și ce impact speri să aibă asupra publicului?

Temele nu le aleg eu mereu. În ultimii ani am scris exclusiv texte comisionate (tema o propune teatrul sau regizorul cu care urmează să lucrez). Dar în cadrul acestei teme îmi găsesc destule libertăți. Mi se pare, de exemplu, că nu se vorbește destul despre trecutul recent, și ultimele mele piese tematizează asta.

Legat de impact – mi-ar plăcea ca măcar o parte din spectatori să plece de la teatru puțin altfel decât au venit. Spectatorii mi-au mai spus uneori: „după spectacol am mers acasă și am mai vorbit două ore despre el”. Mi-ar plăcea să știu că-i preocupă întrebările pe care le lansează spectacolul. Și să-i emoționeze. Oamenii mereu se emoționea- ză atunci când e vorba despre ei.

9)  Ai o piesă de teatru favorită scrisă de un alt dramaturg? Dacă da, de ce te-a marcat?

Sunt mai multe, poate ar fi nedrept să menționez doar una. Cred că piesele mele favorite sunt cele care spun povești puternice și în același timp îmi dau curaj. După ce am văzut, prin 2011, un spectacol după un text de Ivan Viripaev, am început și eu să am curaj să scriu mai poetic, pentru că poeziei îi stă foarte bine pe scenă. Iar de la dramatrugul canadian David Paquet am învățat să nu-mi fie teamă de structuri neobișnuite

  • de fapt nu mă interesează deloc structurile clasice și îmi plac tehnicile non-lineare de a spune o poveste.

10)  Cum vezi rolul dramaturgului în zilele noastre? Cum s-a schimbat acesta de-a lungul timpului?

Înainte ca un spectacol să existe, e cineva care scrie textul. Pentru mine textul cel mai important lucru într-un spectacol. E fundamentul pe care se construiește. Dramaturgul nu mai e de multă vreme cineva care scrie o piesă, o publică sau o trimite unui teatru, iar apoi merge eventual la premieră. Nimeni nu mai citește piese fără să-i fie recomandate, și oricum în teatrul din România regizorii sunt cei care fac reperto- riul. Locul dramaturgului de azi e în echipa de creație. El scrie în directă legătură cu scena.

Cu toate acestea, eu nu prea cred în textele care se dezvoltă doar la scenă. Mi se pare că ai nevoie de timpul tău în care scrii singur, iar apoi textul poate fi un punct de pornire la repetiții. Și cred că atunci când dramaturgul participă la repetiții, mai ales când e vorba de un text aflat la prima montare, acest lucru poate fi doar benefic pentru spectacol. Dar primul draft îl scrii singur. Cel puțin așa funcționez eu.

11)  Există anumite teme sau subiecte pe care le eviți în scrierile tale? Dacă da, de ce?

Evit subiecte despre care nu știu/nu sunt în măsură/nu sunt încă pregătită să vorbesc în momentul de față.

12) Cum gestionezi criticile și feedbac- k-ul negativ?

E un domeniu în care ești foarte expus și trebuie să-ți asumi și faptul că vor exista oameni cărora nu le place ceea ce faci. Fie că nu rezonează cu tema sau cu felul tău de a scrie, fie că n-au înțeles. Nu trebuie să fii înțeles de toată lumea, nu toată lumea trebuie să rezoneze cu tine. E ceva absolut normal. Până la urmă, important e că feedback-ul pozitiv e mult mai numeros. Iar în cazul feedback-ului negative – contează foarte mult de la cine îl primești. Din anumite critici poți învăța enorm, ele te pot ajuta să evoluezi mult mai mult decât o face o cronică laudativă. Iar pe altele trebuie să înveți să le ignori și să nu le pui la suflet.

13)  Ce sfaturi ai pentru tinerii drama- turgi care sunt la început de drum?

Să citească texte de teatru contemporane. Să meargă la teatru. Cât mai des. Să nu le fie teamă să fie sinceri.