DESCĂTUȘEZI SUSPINE

 

Chiar de m-acuzi iubito de a tăcerii vină,

Iar sufletu-ți va plânge în nopțile de dor,

Să-i dai tristeții oarbe o rază de lumină

Ca să-ți arate calea spre-al visului izvor.

 

Alungă-ți teama ce clipa o ține căpătâi,

-Pe patul deznădejdii te roade fără rost-

Și veșnice iubiri vor fi cuvântul tău dintâi,

Încununând plăcerea ce patimă ți-a fost.

 

Căci ochii tăi iubito, ca un izvor dîn stele

Dau nopților păcatul, iar zilelor sclipiri,

Pe frunte ai cunună din flori de albăstrele,

Iar buzele-ți adie parfum de trandafiri.

 

Descătușezi suspine pe-a clipelor zidire

Când nurii tăi iubito tresaltă sub sărut,

Deschizi cărare lină spre visul de iubire,

Iar dorul e o taină si-un veșnic început.

 

 

 

 

ÎNFLORESC CĂRĂRI

 

Printre gândurile mele

-Salba nopții de tăceri-

Licurici căzuți din stele

Aprind valsul de plăceri.

 

Și te văd purtând năframă

Prinsă-n părul tău bălai,

Șoapta buzelor ne cheamă

Printre sunete de nai.

 

Când, prin reaprinse ruguri,

Vii la pieptul meu să stai,

Parc-aievea prin văzduhuri,

Înfloresc cărări spre rai!

 

Păsări cântă între ramuri

Pe când buzele-ți sărut,

Trupul fremătând în valuri

De fiori ce s-au născut.

 

Când s-au risipit toți norii

Vom pluti pe-aripi de vis,

Să ne prindă, pururi, zorii

Lângă porți de Paradis.

 

 

 

 

 

TEAMA DE IUBIRE

 

De iubirea mea ți-e teamă

Ca de fulgerul din nori,

Dar, încet, ea se destramă

Prin cuprinderi de fiori.

 

Și te-așezi la masa vieții

Cu surâsul tău hoinar,

Iar prin vraja dimineții

Sorbi iubirea din pahar.

 

Vântul mângâindu-ți fruntea

Cu parfum din trandafiri,

Te visezi pornind cu luntrea

Prin oceanul de iubiri.

 

Și-n priveliștea măiastră

Legănată-ncet de-un val,

Ai zărit o floare-albastră

Și ai tras luntrea la mal.

 

Privind a iubirii floare

Cu un farmec nevăzut,

Printre razele de soare

Ai cuprins-o-ntr-un sărut.

 

Și-ai plecat pe valuri line

Cu floarea strânsă la sân,

S-o săruți în nopți senine

Pe-al iubirilor tărâm.

 

 

 

 

RĂMÂNEM MURITORI

 

Ne-am ridicat privirile-nspre ceruri

Speranțele să le-agățăm prin stele,

Dar norii sunt destine între vremuri

Și stăm captivi pe luntrea fără vele.

 

Iar peste nori se-ntinde nemurirea

Ce-n veacul vecilor nu se va stinge,

Dar, Demiurgul a prescris menirea,

Și-n vise doar, o vom putea atinge.

 

De-atunci visăm la clipa nemuririi,

Trăind la umbra nopții, în păcate,

Iar când gustăm miresmele iubirii

Ne tot gândim la mere fermecate.

 

Vom răstigni plăcerile prin doruri,

Dar orice vis se pierde printre nori,

Căci nemurirea s-a clădit în ceruri,

Iar muritorii rămân doar muritori!

 

 

 

 

AICI E ROMÂNIA!

 

Ne rătăcim în lumea ce frânge azi destine

Precum furtuna stârnită pe întinse mări,

Rămâne doar blestemul în vaiet de suspine

Și totul se destramă, prin depărtate zări.

 

Pământul stă-n arendă la îmbuibații zilei

Ce vor să mute iarăși, al neamului hotar,

Să stăm ca altădată, cu mâna-ntinsă milei

Ca să cerșim la poartă și apa din pahar.

 

Venind ca tăvălugul ce nu se mai oprește,

În munți vor scormoni ca aurul să-l fure,

Din bogăția noastră, averile-și vor crește…

O, Doamne, cât poate românul să îndure?

 

S-au clătinat iar codrii, tăiați pe apucate,

Și fără nici-o vorbă, peste hotare trec,

Pe noi ne-or spulbera pâraie-nvolburate,

Dar ei, în fața legii, nici frunțile nu-și plec.

 

Ne vom trezi vreodată să rupem agonia,

Iar glasul răspicat să strige din rărunchi:

Plecați odat’ acasă, pe-aici e ROMÂNIA

Și datina ne cere să nu stăm în genunchi!