Tata și neamul meu, românesc

Bătrân mi-e trupul; cugetul tot suie,

pân’ s-o izbi, bubuitor, de cer…

Mă iartă, Doamne, dacă-n mine nu e

decât a tatei umbră, de dulgher!

 

Drag îmi era, cu el, pe-acoperișe,

în arșița lui august, vâlvătăi,

când pielea-mi strălucindă, de agrișe,

plină-mi era de-atâtea vânătăi,

 

căci, clește, dălți, ciocane, fierăstraie

și bardă veselă, adeseori,

de sus, trecând, văzând vreo bălaie,

cu mers sprințar și ochii de cicori,

 

mi se-nfigeau, cu sete,-n carnea crudă,

însă scrâșneam din dinți și tot zâmbeam,

iar ea, privindu-mi trupul cum asudă,

înțelegea c-atât de mult o vream…

*

*      *

Azi, tata face case-n țintirime,

pe sub pământul năpădit de ploi;

eu tot așez cuvintele în rime

și, în curând, iar fi-vom amândoi!

 

Nu știu de-or trece pe acolo fete

cu ochi șireți, cu gene lungi, mlădii,

nici dacă mie-mi flutura-vor plete

peste Surpate, peste păpădii…

Știu însă: voi rămâne-n amintirea

copiilor de școală, de-altădat,

căci i-am iubit, iar, de-acum, iubirea,

a lor și-a mea, rămâne-va în sat…

*

*      *

Îndemn mi-a dat profesorul Fanache,

la Cluj să fiu, ca universitar.

„Ptiu, drace! am zis. Ei vor să mă deoache!

Mai drag îmi este tatăl meu – lemnar!”

 

Și iată-mă, de-acum, la bătrânețe,

cum (cu condei de lemn trandafiriu)

mă prind de cer și-l rog să mă învețe,

poeme despre tata iar să scriu…

*

*      *

Cum trece vremea!…Toate ne sunt scrise

în Cartea vieții, chiar din prima zi!

S-au risipit în noi atâtea vise,

în dimineți albastre-străvezii…

 

Din toate, doar iubirea ne rămâne,

de neamul meu și de părinți ce-au fost!

Doar ei izvoare-or fi în reci fântâne

și, veșniciei noastre, adăpost!

 

M-așteaptă-ai mei!

Cum trece vremea! …Toate ne sunt scrise

ce-n lume le purta-vom, rând pe rând!

Nu-i noapte-n care să nu am eu vise;

să-mi fie sete, ori să fiu flămând,

 

ci doar bărbați și fete nevăzute

de ochii mei, până la anii-acești;

toți mă privesc și zâmbetele-s mute,

iar eu aș vrea să depănăm povești…

 

Niciunul însă gura nu-și deschide,

să mă întrebe, poate, ce mai fac;

de ce mi-s vremile de aguride

și în obraz nu mai am flori de mac…

 

Nu pot le-ntoarce zâmbetul pe buze,

nici să-i întreb ceva nu îndrăznesc,

iar, dimineața, traversând ecluze,

ei, toți, grăbindu-se, mă părăsesc…

 

Mă scol din somn, de parcă-am fost pe mare

și-o noapte-ntreagă la galere – am tras…

Cine e-n vis, aceea lume care

tăcea întruna, ca la parastas?!

 

Ce semne mi se fac?! De unde vin?!

Cin’ le trimite-n vise, noaptea,-n somn?!

Se duce viața-mi?! Mai am doar puțin?!

N-o să mai prind colindul: „Leru-i Domn!”

 

Nu teamă mi-e de lumea-aceea mută,

ce, noaptea,-n vis, e numai zâmbet sec,

c-o simt alături, mă îndeamnă,-ajută,

ca, printre ei, de-acuma, să petrec!…

 

Să fie cei din moșii mei, strămoși,

care la cer s-au ridicat demult?!

Cu toții-s blânzi, au ochii așa frumoși,

Dar ce păcat, că nu pot să-i ascult!…

 

De-abia acum am înțeles prea bine

că sufletele lor nu au pierit;

că moartea, de va trece peste mine,

am să-i zâmbesc atât de liniștit…

 

Cum trece vremea!…Toate ne sunt scrise

în „Cartea vieții” ce se află-n cer.

Nu-i noapte-n care să nu am eu vise…

Mi-e dor de Gheorghe, tatăl meu-dulgher!