Scurtă autobiografie
Mă numesc Brahms. Am o căruţă plină de ani, cânt la pian
și-mi număr singurătatea pe degete.
Cum de când? Aproape de o veșnicie și ceva.
Uneori, în nopţile lungi și plictisitoare de iarnă,
cât timp mă îndrept eu să mai torn niște vreascuri în sobă
și niște vin în pahar,
las pianul să cânte singur.
Și pianul chiar cântă,
chiar cântă mai bine ca mine.
Mă numesc Brahms, cânt la pian,
așa cum am învăţat eu din moși și strămoși,
degetele albe pe clapele albe,
degetele negre pe clapele negre
și uneori las pianul să cânte singur.
Iar în vremea aceasta eu scriu poezii,
cu degetul arătător
prin cenușa arzândă din sobă.
Mă numesc Brahms, cânt la pian
același cântec otrăvit pe clape otrăvite,
până când se va sfârși odată războiul acesta,
până când se vor topi vreascurile din sobă
și gheţarii din Antarctica,
până când se va sfârși vinul din pahar,
până când cenușa umbrei mele va deveni, în sfârșit,
încetul cu încetul,
umbra mocnită a cenușii din sobă…
Mă numesc Brahms și las pianul să cânte în locul meu
același cântec al risipirii, mereu și mereu și mereu…
Cântec mut pierdut în iarbă
Robit de chinuri și răpus de boală
abia-mi mai port cununa mea de spini
secundele tot mai ades mă-înșeală
prietenii îmi sunt tot mai puțini
tot mai ades în nopțile de toamnă
orbecăind absurd prin ceața deasă
bate discret la ușa mea o doamnă
și mă tot roagă s-o primesc în casă
pe masa de stejar zace psaltirea
străluminând cu slove bezna grea
bătrână doamnă, nu vă pierdeți firea,
eu am plecat de mult din casa mea
i-au putrezit până la grindă căpriorii
și dușumelele de mult s-au spulberat
în hornul casei mele s-au aciuat cocorii
făcându-și cuibul lor pentru iernat
mult-răbdătoarea mă așteaptă-n ușă
cu flori de vâsc și buruieni de leac
mi-e gura pardosită cu cenușă
și e târziu și nu știu ce să fac…
Vis sub spânzurătoare
Eu te aștept cu frânghia de gât
de un mileniu parcă și mai bine
îmi înfloresc magnolii pe retine
și râd spânzurătorile de mine
că sunt bolnav și singur și urât
parc-am murit și pentru-ntâia oară
în carnea mea se despletesc vântoase
neînduplecate și vijelioase
și parcă-mi umblă Dumnezeu prin oase
cântându-și veșnicia la vioară
dar te aștept printre zăpezi astrale
cântând și eu afon și răgușit
orbecăind din răsărit în asfințit
bolnav de vina c-am îmbătrânit
adulmecând parfumul umbrei tale
și tot te-aștept cu frânghia de gât
și-mi cresc zăpezi în barbă și… atât…
Apoi va veni primăvara
Îţi spun sincer că în curând vor veni ploile toamnei
obositoare, aiuritoare
ca un cântec monoton cântat de un ţigan la vioara lui în paragină,
pentru doi-trei lei aruncaţi în scârbă de vreun binevoitor,
apoi vor veni ninsorile, vai ninsorile
care ne vor acoperi pământul și lentilele ochelarilor
aburite deja de frigul nostru
interior
îţi spun sincer că iarna aceea ne va acoperi memoria
și liniștea unui fragil început de lume
și căutările noastre febrile și dragostea și istoria
îţi spun sincer că nu vom mai avea nici merinde
nici haine nici încălţări pe măsură
nici visuri nici aburul amăgitor al despărţirii sinelui
de sine nici cuvinte potrivite pentru prădalnica
și neîndestulata gură
nu vom mai avea nici pământ și nici apă
nici căldură nici ger
nici aerul despicat în două al respirării de sine
și nici sunetele angelice ale înălţării la cer
îţi spun sincer că apoi va veni primăvara triumfătoare
blândă, caldă și albastră
care ne va găsi aruncaţi deja la zenit
îmbrăţișaţi și îngropaţi în zăpada tămăduitoare
a acestui fastuos început de sfârșit…
Comentarii recente