Scurtă autobiografie

Mă numesc Brahms. Am o căruţă plină de ani, cânt la pian

și-mi număr singurătatea pe degete.

Cum de când? Aproape de o veșnicie și ceva.

Uneori, în nopţile lungi și plictisitoare de iarnă,

cât timp mă îndrept eu să mai torn niște vreascuri în sobă

și niște vin în pahar,

las pianul să cânte singur.

Și pianul chiar cântă,

chiar cântă mai bine ca mine.

 

Mă numesc Brahms, cânt la pian,

așa cum am învăţat eu din moși și strămoși,

degetele albe pe clapele albe,

degetele negre pe clapele negre

și uneori las pianul să cânte singur.

Iar în vremea aceasta eu scriu poezii,

cu degetul arătător

prin cenușa arzândă din sobă.

 

Mă numesc Brahms, cânt la pian

același cântec otrăvit pe clape otrăvite,

până când se va sfârși odată războiul acesta,

până când se vor topi vreascurile din sobă

și gheţarii din Antarctica,

până când se va sfârși vinul din pahar,

până când cenușa umbrei mele va deveni, în sfârșit,

încetul cu încetul,

umbra mocnită a cenușii din sobă…

 

Mă numesc Brahms și las pianul să cânte în locul meu

același cântec al risipirii, mereu și mereu și mereu…

 

 

 

Cântec mut pierdut în iarbă

Robit de chinuri și răpus de boală

abia-mi mai port cununa mea de spini

secundele tot mai ades mă-înșeală

prietenii îmi sunt tot mai puțini

 

tot mai ades în nopțile de toamnă

orbecăind absurd prin ceața deasă

bate discret la ușa mea o doamnă

și mă tot roagă s-o primesc în casă

 

pe masa de stejar zace psaltirea

străluminând cu slove bezna grea

bătrână doamnă, nu vă pierdeți firea,

eu am plecat de mult din casa mea

 

i-au putrezit până la grindă căpriorii

și dușumelele de mult s-au spulberat

în hornul casei mele s-au aciuat cocorii

făcându-și cuibul lor pentru iernat

 

mult-răbdătoarea mă așteaptă-n ușă

cu flori de vâsc și buruieni de leac

mi-e gura pardosită cu cenușă

și e târziu și nu știu ce să fac…

 

 

Vis sub spânzurătoare

Eu te aștept cu frânghia de gât

de un mileniu parcă și mai bine

îmi înfloresc magnolii pe retine

și râd spânzurătorile de mine

că sunt bolnav și singur și urât

 

parc-am murit și pentru-ntâia oară

în carnea mea se despletesc vântoase

neînduplecate și vijelioase

și parcă-mi umblă Dumnezeu prin oase

cântându-și veșnicia la vioară

 

dar te aștept printre zăpezi astrale

cântând și eu afon și răgușit

orbecăind din răsărit în asfințit

bolnav de vina c-am îmbătrânit

adulmecând parfumul umbrei tale

 

și tot te-aștept cu frânghia de gât

și-mi cresc zăpezi în barbă și… atât…

 

 

Apoi va veni primăvara

Îţi spun sincer că în curând vor veni ploile toamnei

obositoare, aiuritoare

ca un cântec monoton cântat de un ţigan la vioara lui în paragină,

pentru doi-trei lei aruncaţi în scârbă de vreun binevoitor,

apoi vor veni ninsorile, vai ninsorile

care ne vor acoperi pământul și lentilele ochelarilor

aburite deja de frigul nostru

interior

 

îţi spun sincer că iarna aceea ne va acoperi memoria

și liniștea unui fragil început de lume

și căutările noastre febrile și dragostea și istoria

 

îţi spun sincer că nu vom mai avea nici merinde

nici haine nici încălţări pe măsură

nici visuri nici aburul amăgitor al despărţirii sinelui

de sine nici cuvinte potrivite pentru prădalnica

și neîndestulata gură

 

nu vom mai avea nici pământ și nici apă

nici căldură nici ger

nici aerul despicat în două al respirării de sine

și nici sunetele angelice ale înălţării la cer

 

îţi spun sincer că apoi va veni primăvara triumfătoare

blândă, caldă și albastră

care ne va găsi aruncaţi deja la zenit

îmbrăţișaţi și îngropaţi în zăpada tămăduitoare

a acestui fastuos început de sfârșit…