FRAGMENTE DE ESEU – DRAGOȘ TEODORESCU

*** Umanitatea este o paletă a culorilor relative, topite în tablourile unui pictor indiferent. Imperfecţiunea devine, astfel, mereu, trăsătura esenţială a propriei noastre deveniri, justificarea căutării, degetul întins spre mirajul superb al liniei orizontului. Pendulăm, fascinaţi, între anxietate și iluminare, cele două extreme care ne conturează rutina de a fi, atât de banal, atât de sublim, ca de fiecare dată în puţinele milenii ale epopeii noastre. De foarte multe ori, între nebuni și înţelepţi nu există decât umbra unui pas…

Existăm într-un spaţiu al frontierele permeabile, pe care le putem traversa, dar nu le putem anula. Viitorul este acel teritoriu aflat mereu mai departe, niciodată atins. Suntem construiţi din fire invizibile, ţesute din pânza Marelui Păianjen; ne naștem, evoluăm, asimilăm trăsăturile mediului cunoscut, devenind un mozaic de principii și prejudecăţi, pe care le expunem drept germinaţii personale. Iubim sau urâm, în proporţie copleșitoare, conform ecuaţiilor mentale ale strămoșilor, dar proclamăm permanent victoria modernităţii, zdrobirea tiparelor, progresul…

Indigestii emoţionale, repetate cotidian, cagule care acoperă oglinzile interioare, obsesiile care ne definesc și ne deformează. Suntem fragili, atenţi la respiraţiile colectivităţii, ironiile ne rănesc, dezgolindu-ne, exact așa cum suntem: mlaștini colcăind în întuneric, cercopiteci lași, căutând adăpostul.

Nu știm când a apărut Totul… Începutul nu poate fi detectat, ci doar intuit: un punct de energie care a construit Realitatea, planetele, stelele; tăcerea primordială, apoi explozia, clocotirea dimensiunilor în interiorul propriei lor substanţe. Suficiente ipoteze încearcă să definească incredibila metamorfoză, structurarea elementelor, primele mișcări ale materiei, formele vii. În această lume cerebrală, dorinţa de a explica, de a încadra prelungește axioma brutală a curgerii. Nașterea, maturitatea, dispariţia… Vârstele umane reprezintă, de fapt, barometre ale resemnării, plutire către ţărmurile unde așteaptă Nimicul. Intrarea în lume? Senzaţii generate de un trup pe care îl locuim temporar, dar pe care vrem să îl păstrăm. Pentru cei mai mulţi dintre noi, Existenţa ar trebui să fie asemenea unei semidrepte: un moment de început prelungit în vastul Infinit, un Eu stabil și continuu, lipsit de riscurile dizolvării. Și, totuși, poate cineva defini Eternitatea? Ar putea suporta vreun reprezentant al speciei noastre experienţa nemuririi?

*** Diferenţa între ceea ce se denumește, în mod convenţional, „om” și ceea ce ar trebui să fie OMUL este comparabilă cu un abis, un abis peste care nu pot trece decât foarte puţini. Avem capacitatea de a ridica blocuri și catedrale, de a modifica relieful sau de a proiecta și construi aparate zburătoare. Toate acestea nu sunt, însă, decât excrescenţe ale propriului orgoliu, “umbra” care însoţește drumul civilizaţiei noastre încă de la începuturi.

Să ne bucurăm, așadar… Suntem unica specie de pe Terra care se poate manifesta, creator sau distrugător, într-un mod atât de înalt. Doar nouă ni se oferă tulburătorul cocktail cotidian de extaz și suferinţă, doar noi putem primi diamantele mânjite de noroi ale raţiunii. Și, totuși- este oare acesta un semn zdrobitor de superioritate? Oferă perspectiva umană soluţii valabile de fericire pentru celelalte fiinţe?

Pentru ambele întrebări, un răspuns onest ar fi „nu”. Superioritatea nu poate fi clamată de cel care se consideră pe această treaptă, ci confirmată de un al doilea, în cazul nostru, de celelalte entităţi biologice. Capacitatea de a crea instrumente de dominare nu este doar un semn de dezvoltare mentală, ci și perpetuarea și rafinarea unor pulsiuni bestiale, care presupun subordonarea altora pentru satisfacerea propriilor necesităţi.

Remarcabila inteligenţă pe care pretindem că o avem este, de cele mai multe ori, limitată de propriile rezultate- restrângerea habitatului animal, forţa poluatoare, construirea de arme tot mai perfecţionate. Cu siguranţă, omul comun nu poate oferi reţete de fericire pentru celelalte fiinţe, ci, mai degrabă, le exportă ceva din nefericirea lui.

Specia noastră se consideră administratorul suprem, unicul judecător și cea mai matură verigă din lanţul trofic, definiţii care îi hrănesc aroganţa, transformând-o, însă, în același timp, într-un imperiu fragil. Foarte probabil, pe parcursul mileniilor, unele fiinţe umane au ieșit de sub stăpânirea minţii, reînvăţând să existe. Sunt, însă, doar excepţiile care confirmă regula, comete în noaptea enormă a lumii…

*** Înţelegerea propriei fiinţări („deschiderea către închiderea animalului”, cum spunea Heidegger), a însemnat, de fapt, perceperea naturii noastre stihiale și, în același timp, separarea de aceasta, delimitarea de inocenţă și transportarea pe ţărmurile unei maturităţi copleșitoare.

Ieșirea din Paradis reprezintă apariţia Iluziei, vălul care s-a ţesut în jurul nostru fără să ne dăm seama. Tentaţi, oamenii au făcut următorul pas. Firele invizibile ale Mayei ne definesc, de atunci, măreţia. Toate creaţiile noastre sunt doar eforturi de a învăţa să trăim, în loc de a trăi, pur și simplu, rezolvări geniale ale unei probleme care nu există.

***Pentru cei mai mulţi dintre noi, repetiţia înseamnă siguranţă, familiaritate, gesturi previzibile, iar evitarea Necunoscutului, o opţiune dezirabilă. Ne dorim prospeţimea, bucuria de a trăi în mod deplin, dar înclinăm, de fiecare dată, balanţa în favoarea răspunsurilor validate de trecut, menţinând bariera în faţa a Ceea ce Este, deși suntem așteptaţi, de fiecare dată, la fel de intens.

Suntem niște maeștri ai teoreticului- cristalizăm fantasme care ne sedează, diluându-ne potenţialul existenţial. Nu ne plac zguduirile, vrem ca totul să se desfășoare monoton, liniar, fără denivelări semnificative o pistă de atletism pe care să alergăm, într-un ritm ușor, pe o vreme răcoroasă. Viaţa nu este, însă, un laborator aseptic, populat de savanţi în halate albe, ci o imensă desfășurare de forţe, o pulsiune continuă, contradictorie și fascinantă…

***Cum poţi să cauţi liniștea, în loc de a fi, efectiv, liniștit? Cum poţi să dorești simplitatea și, în același timp, să fii un partizan al progresului “orb”, care înseamnă, în ultimele lui consecinţe, un toxic nihilism? Bizar și, în același timp, tragic. În puţinele momente de luciditate, omul contemporan percepe acest paradox, dar nu i se poate sustrage tehnologia și toate celelalte elemente ale societăţii postindustriale acţionează precum narcoticele, dezvoltând o dependenţă incredibilă, iar, în cazul în care individul alege să renunţe, fie și temporar, la acestea, un sevraj pe măsură. Modernitatea a construit noile edificii ale spaimei și putrefacţiei mentale, viteza existenţială conduce spre frontierele psihiatriei.  Alergăm,  alergăm,  entităţi robotizate, în căutarea punctului terminus, destinaţia, obiectivul care se divide mereu. Pastile și terapii -pentru a zâmbi în mijlocul ciclonului teribil al civilizaţiei, pentru a putea suporta neliniștea celorlalţi și mângâierile propriilor demoni. Pastile și terapii -pentru a ignora ţipetele interioare, pentru a continua să discutăm despre sport, bursă, orgasm și noile tendinţe ale politicii mondiale. Pastile și terapii- crucificat în cârje lustruite, creierul se târăște mai departe…