Christian W. Schenk este medic chirurg, poet, eseist, traducător bilingv și editor. Născut la 11 noiembrie 1951 în Brașov, zonă de o rară încărcătură spirituală, dar și emoțională, date fiind originile părinților săi, tatăl german, iar mama de origine austro-ungară, primește o educație deosebită în trei limbi, germană, maghiară și română. Gândindu-ne nu doar la moștenirea cultural-istorică oferită în familie, ci și la faptul că în paginile revistei bucureștene pentru copii, „Luminița”, în 1961 i-a fost publicată prima poezie sub îndrumarea poetului Tudor Arghezi, putem considera că acesta este punctul de plecare înspre activitatea creatoare de mai târziu a poetului. Volumele sale sunt publicate în limba română și în limba germană. Cele 18 volume de poezie, patru de eseu, patru antologii, 151 de volume traduse în română și germană, cu un număr impresionant de autori (388), din creația cărora scriitorul a tradus, demonstrează o capacitate creatoare deosebită, însă și stăruința de a-și promova colegii de breaslă.

Recentul volum de poezie aduce în fața cititorului partea cea mai sensibilă a omului de cultură Christian W. Schenk. Dincolo de faptul că acest volum este un omagiu adus spiritualității românești. Din punct de vedere al realizării artistice avem în față cartea unui poet bilingv, a cărui gândire se deosebește major de gândirea majorității, receptarea volumului solicită răbdare și cunoaștere inclusiv a modului de gândire în astfel de situații. Dacă am analiza în detaliu fiecare poem al acestei cărți, am descoperi valențe surprinzătoare care pun în valoare bătaia lungă și precisă a demersului poetic. Gândirea poetică a lui Christian

  • Schenk se desfășoară uneori pe palierele unui lirism pe care încearcă să-l țină sub control chiar dacă aflându-se sub pecetea hipersensibilității sale „În tragica oră a neputinței” poetul nu ezită să demaște atotputernicia unui gol care, deși își are matricea în interiorul ființei poetice, reușește să acționeze la fel de bine și în exterior. Iată că nu Acheron, nu Cocytus, nu Piriphlegethon, nu Lethe, nici Mnemosynne, ci tocmai Styx, râul urii, râul care separă lumea viilor de lumea morților în mitologia greacă, are puterea de a declanșa dureri în viitoarele ,,sinapse”, astfel poetul ,,înzestrează“ acest râu cu o putere anticipativă în ceea ce privește viitorul.

Un liric cu o activitate atât de îndelungată precum a lui Christian W. Schenk, chiar dacă ar vrea tot nu ar putea rămâne impasibil la ceea ce se petrece cu semenii lui, cu nația din care provine, ori cu cea în care și-a format o personalitate puternică, demnă de apreciat, și nu de puține ori invidiată de mulți congeneri. În acest volum sunt poeme în care poetul surprinde prin abordarea tematică, dar și prin construcția poetică a unui real în care noi cei aflați încă pe plaiurile mioritice, de cele mai multe ori ne facem că nu-l observăm, ori și mai rău: unii dintre semenii noștri se așază la masa acestui real mârșav. În multe din poemele acestei cărți aflăm o tensiune lăuntrică dusă la extreme, tensiune pe care poetul o temperează nu pentru faptul că aceasta ar putea pune în pericol ființa poetică, ci fiindcă loialitatea și cumpătarea aduc echilibrul necesar în surprinderea unor efecte din prezent, dar și anticiparea altora din viitor, întrucât nu se știe cum ancestralitatea îl va determina pe poet să pună în evidență și mai mult arhitectura poemului său indiferent de manierele abordate, ținând cont de gândirea poetului care pendulează între limba română și limba germană. Chiar dacă poetul gândește în limba română atunci când scrie un poem în limba română, după atâția ani de existență în Germania, resorturile gândirii lui se diferențiază purtând amprenta spațialității în care poetul își desfășoară existența. Dacă melancolia pe care o întâlnim adesea în poemele autorului nu este totdeauna aripa ocrotitoare a poeziei lui.Deși moartea nu este o teamă obsesivă în acest volum, poetului nu-i este indiferent ce se întâmplă cu conștiința de sine. Cu o voce poetică riguroasă și bine timbrată, poetul își înnobilează multe poezii din acest volum cu o muzicalitate cuceritoare, astfel putem gândi la un flux poetic năvalnic dar liniștitor de a cărui existență se bucură atât poetul cât și cititorul.

Dincolo de demersurile impresionante pentru a face cunoscută poezia românească în spațiul cultural german prin traducerile sale, la Christian W. Schenk observăm că meditația este cea care aduce echilibrul în textul poetic. Timpul, dușman sau prieten al existenței umane, peste capetele noastre își întinde frânghiile, Christian W. Schenk lăsându-ne să facem echilibristică poetică; un poet sensibil dar profund. Chiar dacă unele texte „lasă impresia” de simplitate, aceasta este doar o aparență lăsată la vedere de autor tocmai pentru a provoca cititorul la o lectură aprofundată și la descoperirea eului poe- tic. Cartea de față este un volum străbătut de amintiri și de premoniții, în care multe întrebări pe care ni le mai punem încă, își găsesc răspunsuri uneori direct, alteori grijuliu împachetate în metafore subtile.

 

Musca sinucigașă

Parcă s-au terminat cuvintele,

Doar pauza dintre ele

– Note mute –

Scâncesc în sine

Adormind în poala frazelor

Din portative.

S-au terminat cuvintele

Din fraze,

Paralizate, mână-n mână, C

u notele-cuvinte ale Poeților-compozitori

Și pictori de culori mânjite

Pe albul pânzelor virgine.

Cuvintele retrase-n catacombe

De nepăsarea ființelor bipede

Nu se-nțeleg vorbesc tonuri străine

Perceperii celor ce-au înțeles

Fraze, cuvine-acum neînțelese.

 

Ajung doar gesturi spre a ne-nțelege

În lumea dispărutelor cuvinte;

Poeții scriu fără cuvinte

Compozitorii-s fără note

Iar pictorii orbiți de ne-nțelegeri

Pictează gri și ne-nțeleși de ceilalți.

S-au terminat cuvintele alese

De îngerii tăcutelor adâncuri;

 

Compozitorii-s muți,

Pictori-s orbi,

Poeții s-au retras

Toți peste Styx

În luntrea lui Caron!

 

Penibil

Când intru în pământ penibil poate

prind rădăcini,

mai știi?!

Stând în liniștea supremă-mi voi sorbi café au lait

cu-n penibil vers în mână,

fără bani de un bacșiș.

Toată viața cu bacșișuri – date versului

penibil – mi-a trecut,

m-a petrecut;

dar cu doi bani puși în palme

ori plătesc cafeaua late,

ori dau liniștii bacșișul pentru versul meu

penibil – și penibil suflă vântul…

 

pe mormântul meu penibil

stă plângând un vers penibil,

c-am plătit cafeaua late

și n-am dat bacșiș tăcerii…

Ce penibil, Ce penibil

Ah, penibilul tăcerii…

 

Și Bachus a murit

Din vinul de Burgund mai sorb ultimul strop

din amintirea acelor trecătoare valuri

ce legănau doar doi copii neștiutori…

 

Și strop cu strop se-alintă gândul

că nu regret nimic ce-a fost,

ci că regret doar secundarul

ce ticăind ne șterge urma lăsată pe faleza albă

a celor albe urme-ndepărtate

și Bachus a murit de mult,

fecioarele s-au dus spre Roma

păzind de-acum pe Capitol doar gâștele îmbătrânite…

 

Unde-au rămas acei copii uitați

și de burgundul vin și de acele prime valuri?

 

 

Am uitat

Dragoste fără vacanță…

am crezut naivitatea așternută peste noi…

Lume-Lume, soro Lume n-ai știut de rele –

 

bune ți-au fost clipele în care

noi zburdam pe o cărare

făr’ a ști că ele trec

și-n vacanță ne petrec

dând amurgului binețe

până când, la bătrânețe…

 

Am uitat,și ce-am uitat

adevărul cel curat

ne-a trezit fără de veste:

„ieri a fost, azi nu mai este…”

 

nu mai este ce a fost

și își caută adăpost

în ce nu o să mai fie,

astăzi însă o să-nvie

doar regrete…

A plecat…

 

Pe cărări imaculate

Frunze-n alb și frunze-n negru…

violetele s-au dus,

în apus sălășluiește

umbra negrului apus –

Alb imaculat trezește

doar o clipă

neclintirea violetelor apuse…

 

Frunze-n alb și frunze-n negru

întregesc sublimul dus

pe cărări imaculate

al regretului nespus,

în suspine

tresărite

dintre paginile goale

al albumului etern,

fără știrea clipelor ce bat

la o poartă ferecată-n amintiri…

 

Totu-i van în armonie

Cine doarme nici nu știe

cum știam doar noi odată

cum că visul stă să bată-n

piua de apă vie –

totu-i van în armonie…

 

Lumea se prăvală-n lume

și zdrobește și smucește

tot ce-a fost, să nu mai fie…

apă vie, apă vie.

 

Dorm izvoarele sub munte,

poate-și

fac în vise roz,

dar rămân să nu adape f

luviile însetate –

Noi treziți în pat de frunze așteptăm

și așteptăm alizeele ce nu mai vin

să ne amintească visul

cel visat, de știe unde…

 

Lumea se prăvală-n lume

și zdrobește și smucește

echilibrul plin de nume

amintite doar de haos

în a lui veșnic repaos –

 

Totul se scufundă-n

unde viitoare și fecunde,

somnolente și rigide –

 

Somnolențele trăite în repausul de haos…