Fragment din roman

De patru ani mergea la muncă, în fiecare vacanță, la pădure, în munții Lotrului. Pentru el nu mai erau secrete legate de pregătirea lemnului de brad pentru expediție la depozitul din Brezoi, de acolo de sus, de pe valea Balindrului, Muntele Sterpu… îi era dor de acele locuri, fusese și în vacanța când a trecut dintr-a zecea într-a unsprezecea de liceu, acuma e în ultima, „am trecut într-a douăsprezecea și cine știe la anul ce drumuri o să apuc”.

Bagajele erau făcute cu meticulozitate de tatăl lui. Începea o dimineață frumoasă de vară. Trebuia să vină camionul, un „Bucegi” fără prelată, cu bănci de lemn de-a lungul obloanelor laterale, una în spatele cabinei și una pe mijlocul caroseriei, putea, liniștit, să transporte 30-40 de muncitori. Au mers, grăbiți, spre locul de întâlnire din Romanii de Sus, aproape de Horezu. Se formase o echipă de optsprezece forestieri, oameni de pădure care lucraseră mult la pădurile de fag, erau printre ei și câțiva care nu fuseseră la exploatări forestiere de molid (Ion al Smarandei, Roman din Cârjani care făcuse Școală tehnică de silvicultură). În Romanii de Jos trebuiau să oprească, să ia și echipa lui Nicu Ispas care pregătise douăzeci de muncitori… pe aceștia nu-i cunoștea pe toți, dar nu asta îl frământa pe el, pe Doru, căci despre el este vorba.

„Ce mă voi face eu cu Vic (prietenul lui de clasă), oare o să vină? M-am înțeles cu el să aștepte mașina la ieșirea din Voineasa, la Capra Foii, puțin mai sus de Atelierele centrale. Eu am vorbit cu maistrul Croitorescu, șeful de parchet, să îl primească. Mi-a promis, dar cu banii? O sută de lei pe zi? „Nu știu, Dorule, să vedem cum muncește… Ție, sigur, îți dau, știi că și anul trecut te-am plătit cu nouăzeci de lei, anul ăsta îți dau, poate, și peste o sută, dar tu nu vei lucra la echipă, pentru tine am alte treburi de rezolvat”.

Doru și-a ales un loc pe laterala din dreapta mașinii, aproape de banca din spatele cabinei (nu-i plăcea să meargă cu spatele)

  • Tată, ai grijă că te trage
  • Lasă, tată, că-mi trag căciula peste urechi.

Mașina merge frumos, cu viteză constantă, vântul și zgomotul fac imposibil dialogul cu vecinii de locuri, dar când urcăm câte un deal, se mai aud glume. Din ranițe se ivesc sticle cu țuică care trec din mână în mână. Nenea Nelu mă îmbie și pe mine: Ia, Dorule, și tu, să vezi ce afinată bună am făcut” „Nu beau, nene, mulțumesc”.

Zâmbesc… Are două fete… una e mai mică decât mine cu trei ani… când eram în clasa a patra, într-o vacanță, cu un baston de cireș jumătate covrig la capăt, stăteam pe penultima scară de la Cămin, înainte să înceapă filmul și când Ioana Gâncescu

-țop pe lângă mine să coboare, eu fac haț cu bastonul și îi agăț piciorul iar ea -poc! Cu gura în țărână… urlete… plânsete… sânge… și-a pierdut un dinte de lapte… constatare făcută după ce tovarășa învățătoare a spălat-o la fântâna din curtea școlii, fântână cu cumpănă, iar eu m-am ales cu nuiele la palmă, în genunchi, la colț, în spatele tablei de scris (tabla avea picioare pe vremea aceea). Zâmbesc din nou, Ioana are acuma paisprezece ani, ce i-o fi trecând prin minte lui nenea Nelu?

Avem o oprire de douăzeci de minute la Râmnicu-Vâlcea, lângă Piață. Sunt oameni care mai vor să își ia câte ceva. Tata a cumpărat două gogoși. Sunt calde. Sunt bune. Buzele puțin unse ating zahărul vanilat, apoi cu limba le șterg ușor de la un colț al gurii spre celălalt. Mestec, plutesc, un val de căldură îmi cuprinde tot corpul de jos în sus, câteva secunde, trăiesc extazul nopții mele de iubire, de dragoste împlinită, simt pe vârful degetelor pielea catifelată, caldă, pe care, în urmă cu patru nopți, am atins-o, am mângâiat-o… mă trezește cotul tatei: „Hai să urcăm în mașină… plecăm”. Nu mai înțeleg ce se vorbește, chipurile din față și din laterale îmi zâmbesc larg… sunt chipuri frumoase de oameni… apoi vocea lui frate-meu căruia i-am destăinuit secretul, secretul meu, secretul nostru: „Dacă ai lăsat-o, mă, gravidă?” „– O iau de nevastă. Da, așa i-am spus și ei acolo, sub nuc și sub lună plină. Ce, nu așa a spus și tata? Băieți, să deschideți ochii bine! Dacă vă bateți joc de fetele oamenilor și vine la mine la poartă vreuna cu burta la gură, eu vă însor forțat. Să nu uitați că aveți și voi o soră. Da, până face copilul, eu termin liceul și apoi… ne-om descurca”. Ultima oprire o face camionul la sector I. F. Brezoi, garajul de lângă MICA, trebuie să alimenteze în rezervor. Pe mine m-a luat nenea Nelu la Bufetul de peste drum… „Hai, Dorule, să-ți dau un suc”. Merg. Au mai venit și câțiva consăteni. Unii au luat bere, alții câte o sută de rom. Sunt mese de tablă, cu scaune de fier. Nu ne-am așezat bine, că vine unul strigând în gura mare: „Haideți, bă, că îl bat unii pe Nicu Ispas!” Alergăm într-acolo… Nenea Roman, cu o sticlă de jumătate de bere în mână, în fața noastră. O mașină oprită lângă un podeț, hărmălaie… văd un bărbat în maieu alb, bine făcut, față în față cu nea Nicu, își făcuseră loc cu pumnii, muncitorii se retrăseseră din fața și din spatele lor… Un pumn zdravăn primit din lateral, sub urechea dreaptă, l-a aruncat pe lângă roata din spate dreapta a camionului nostru, ca pe o popică. Apărătoarea, preșul de cauciuc s-au umplut de sânge, sângele sărise și pe maioul mecanicului din Brezoi. Eu m-am aplecat pe marginea drumului, am luat în palmă un pietroi, dar o mână străină m-a prins și m-a strâns, iar o voce nici poruncitoare, nici aspră, mai degrabă blândă, mi-a spus: „Stai cuminte, fecior, nu te băga, ei au început, urcă în mașină, că te aruncă ăștia în Lotru”. L-am ascultat, m-am dus la locul meu. Bătaia mai continuă. Trăiesc un sentiment ciudat de dezgust și deznădejde. De sub o pătură trasă până peste cap, nenea Toma întreabă: „Băi, frate-meu Roman mai e în picioare?” Nu, Roman nu mai este în picioare. A spart sticla în capul unuia, iar alt brezoian i-a dat un cap în gură de i s-au dublat buzele în grosime, nasul i s-a mai borcănat, ochii i s-au învinețit, încearcă să zâmbească dar totul se transformă într-o grimasă ce zugrăvește durerea. Tata a reușit să liniștească spiritele, să împace taberele și m-a mirat că nu a primit nicio lovitură, nu a avut nicio zgârietură. Bărbatul cu maioul alb, pătat cu sânge, s-a ridicat, cu brațele, deasupra oblonului din spate al camionului nostru și a întrebat ironic: „Mai vrea cineva bătaie?” Toți muncitorii au tăcut, eu l-am privit în ochi fără să clipesc iar el a zâmbit. Avea o privire blândă, de om bun.

Plecăm spre Voineasa. Mai sunt 40 de kilometri. Vorbisem și cu șoferul să meargă mai încet la Capra Foii, iar dacă îl văd pe Vic, să-i bat cu pumnul în cabină, să oprească. Astăzi este o zi pierdută, adică va fi, pentru că la Gura Balindrului oprim la „Danu” -magazin forestier, unde fiecare își face proviziile pentru o săptămână, în plafonul de o sută de lei, bani care la sfârșitul lunii se opresc din salariul realizat, deci eu o zi muncesc pentru mâncare, iar cinci zile pentru buzunar. Acuma mă gândesc la Vic; cum se va descurca, cum ne vom descurca, pentru că este și răspunderea mea. Eu i-am tot povestit de munca aspră, de condițiile nu tocmai plăcute… El? Nu și nu, vrea cu mine, vrea să trăiască experiențe, vrea bani, banii lui. Eu îl înțeleg dar îmi este teamă, teamă să nu clacheze, să nu-l decepționez. Singur la părinți cum este, cu școli făcute în șantiere, învăța bine, aproape mai bine ca mine, la unele materii mă depășește (la franceză mă depășesc toți). Vic este înalt și bun sportiv, dar n-a tăiat niciodată un lemn, nici măcar pentru foc. La barăci au condiții de bloc, căldură la calorifere, apă caldă, apă rece la chiuvetă și duș. Hmmm, vrea independență… părinții lui îi dau câte trei lei pe zi de buzunar, mănâncă acasă… Noi, băieții și fetele de la internat suntem mult mai liberi, mâncăm la cantină, mergem la film, la cofetărie, la ceaiuri, bairamuri, baluri, discoteci… el, nu! Trebuie să se țină de fusta mamei. Eu îl înțeleg și nu o să-i dau sfaturi, nu-i împărtășesc din experiența mea, pentru că știu, am trăit-o mai devreme, când nu l-am avut pe tata lângă mine… Este adolescent, vrea să-și trăiască propria experiență… iar sfaturi… nici mie nu-mi plac sfaturile pe care încearcă să mi le dea tata… îmi pare că le știu, iar de cele mai multe ori mă plictisesc, nu i-am spus, nici nu o să-i spun, pentru că nu vreau să-l supăr, simt că nu m-am maturizat, am mari îndoieli că mi se va întâmpla să o fac vreodată. E bine că nu vom lucra în echipă decât uneori și poate ne vom bucura împreună de timpul liber. Timp liber? Doar duminica și luni dimineața, jumătate de zi, când luăm hrana de la Sam, în rest -zi lumină la muncă, iar seara, program de cosmetizare. Pot eu transmite bucuria pe care o trăiesc când respir mireasma de brad, de cetină și rășină? Pot eu insufla iubirea pe care o port? Mai întâi, să văd dacă vine… dacă nu a abandonat ideea, dacă le-a spus părinților, dacă l-au lăsat să facă pașii într-o lume pe care nu o cunoaște deloc, într-o lume fără zgomotele șantierelor, într-o altfel de agitație…

Gata. Am trecut de Voineasa, mai sunt trei kilometri până la Capra Foii, locul de întâlnire. Sunt puțin încordat… ce puțin încordat? Încerc să nu arăt. Privesc spre versantul din dreapta, aud un fluier scurt și, de după un brad, apare Vic. Bat în capotă, mașina oprește, zâmbesc… Ce ciudat s-a îmbrăcat Vic, s-a prins de oblon, sare în camion, este dezinvolt, dă bună ziua, tata îi face loc lângă el… „Sărut mâna, nenea Toma”. Tata îl pupă, noi ne dăm mâinile, suntem bucuroși, iar el nu pare intimidat de lumea în care a intrat. Îl măsor de jos în sus, el râde neforțat, natural…

„Dorule, altceva mai gros nu am găsit prin șifonier”… „Fii pe pace, au magazie la cabană, găsim noi ceva potrivit pentru tine… în rucsăcelul ăsta al tău n-o să poți lua nici mâncarea pentru o zi, d’apoi pentru o săptămână…”, atât am zis și nu era un reproș, rezolvăm noi când om ajunge… Îl studiez din coada ochiului… La „Zidul lui Manole”, așa i-a rămas numele, pentru că acolo, mereu și mereu refac drumarii un zid de sprijin care protejează drumul mai jos de Cataracte, pe versantul din dreapta, patru capre negre cu țapul între ele. Muncitorii din mașină și le arată unii altora. Vic privește… în priviri are uimire și un soi de bucurie copilărească. Am trecut și de vestita Greblă, iar la stânga, cochetă, e colonia Mica. Se văd și galeriile micuțe săpate în stâncă, îi povestesc lui Vic că aici, din drum în jos, era un lac, lemnele erau corhănite în lac, se dădea drumul la apă, iar buștenii, curățați de cepi, veneau prin plutire până la greblă unde erau sortați și încărcați în trolii sau trași de tractoare. De la Mica, în susul râului Lotru, nu mai era drum, iar exploatarea lemnelor se făcea cu caii… din munți și până la lac existau și funiculare pentru transportat buștenii de la Dobrunu, Furnica, Balindru… Acum sunt drumuri pe toți afluenții Lotrului.

La Gura Balindrului, la magazinul forestierilor, oprim mașina și oamenii coboară și stau, frumos, la rând, să-și umple ranițele cu mâncare pentru o săptămână. Aici vinde o mătușă de-a mea, cumnată cu tata. Îi explic lui Vic că trebuie să luăm pentru fiecare zi mâncare, pentru dimineața, prânz și seară, plus 6-7 pâini negre, una pe zi, apoi ce și-ar dori să mănânce fiecare. Am făcut rost de raniță… eu iau pentru mine: pentru dimineață, facem cafea la ceaun, „Unica” sau „Mocca” sau ceai; lângă cafea, de regulă, punem o marmeladă pe pâine și câteva bucăți de brânză… la prânz mâncăm conservă de fasole boabe cu costiță sau cârnat, șuncă, ceapă, pâine. Dimineața și seara mâncăm la cabană, prânzul îl luăm la pachet, pe coastă, în pădure. În general, te orientai pe mâncare care să nu se strice și căutai să te înscrii în suma de 100 de lei sau cu cât te treceai pe plafon. Sunt și muncitori mai pofticioși, mai solizi, mai mâncăcioși, care îi cereau maistrului să fie trecuți pe plafon cu 150 sau 120 lei, unii mai includ și o sticlă-două de rachiu alb, votcă sau rom. În pădure, la muncă, nimeni nu bea. Mai sunt maramureșeni sau moldoveni care, duminica, mai stau pe lângă câte o sticlă, dar mai pleacă pe la coloniile T.C.H. care au început lucrările la galerii de aducțiuni, la Hoteagu, Puru, la Baraj, cele mai apropiate fiind una la 12 kilometri, alta la 6 kilometri de cabana noastră și care au magazine alimentare, doar că acolo îți trebuie bani.

În sfârșit, ajungem la cabană. Cabană mare, din lemn de brad, tencuită în interior, cu sobă mare prevăzută cu plită cam la jumătatea ei, paturi de fier etajate de o parte și alta, culoar mare pe mijloc, între paturi. Mai are și două anexe, o cameră pentru maistrul de parchet cu nevasta lui care este gestionară la magazia de unelte (securi, țapine, șilere, lanțuri, scoabe, cuie, fierăstraie -joagăre manuale) și haine, cizme, salopete, pufoaice… Tata și-a ales patul de lângă sobă, el asumându-și responsabilitatea cu întreținerea focului pe timp de noapte, fiindcă deși vară fiind, noaptea temperatura coboară până la 3-4 grade Celsius. Iluminatul este asigurat de două lămpi cu gaz și două felinare. Acestea sunt plasate unul la ușă, altul în fundul dormitorului și rămân aprinse, cu lumină mică, toată noaptea, pentru cine vrea să meargă afară la w.c., fără să deranjeze pe nimeni. Am uitat să spun că peste drum mai este o cabană de aceleași dimensiuni și la fel echipată pentru muncitori din Maramureș, Bucovina și alte zone ale țării. Acolo este amenajată o cameră pentru cabanistă. Cabanista gătea pentru muncitorii care doreau mâncare caldă, cu produsele lor, bineînțeles… Tata gătea pentru noi și pentru Vic. Am ordonat frumos, în lăzi de scândură de brad, pe care le țineam sub pat, produsele aduse de noi, l-am echipat pe Vic cu salopetă, pufoaică și cizme. Doamna gestionar, soția maistrului de parchet, o femeie frumoasă și extraordinar de bună, Elena, ne-a ajutat să-i găsim măsurile potrivite… Elena, Elena din Troia, da, da, cu domnul Croitorescu a trăit o foarte frumoasă poveste de iubire… El a furat-o, mireasă fiind, de la nunta ei cu un băiat pe care părinții ambilor miri și-l doriseră, dar nu a fost să fie așa, ca în basmele cu Feți- Frumoși și Zmei și Ilene Cosânzene. Nicu, pe căi haiducești, ca un lotru adevărat, a răpit-o și au fugit în munți, la stâni. Cu caii bine potcoviți, au pribegit până cei din sat și-au ostoit mânia și le-au dat binecuvântarea, iar acum, când povestește acest început de odisee, în ochii lui citești acea sclipire umedă a iubirii, dragostea pe care și-o îngrijesc ei doi de optsprezece ani buni. Este de-ajuns să le fii în preajmă pentru a înțelege că și-au ales bine calea.

Cât despre Vic, l-a învățat tata să-și pună obielele peste ciorapi, dar mai întâi ne aleseserăm paturile. Vic jos, eu la etaj. Le-am echipat cu cazarmament nou, saltea, cearceafuri, pernă, fețe de pernă și câte două pături groase, de lână. Am râs puțin când Vic a făcut proba picioarelor lui lungi: ies prin grilajul de la capătul patului vreo 15-20 de centimetri… „Cred că voi dormi ca americanii, cu picioarele deasupra capului patului…” Maistrul de parchet ne-a strâns, a format echipele, a luat toate buletinele să completeze tabele și fișe, le-a explicat muncitorilor ce au de făcut, tata ne-a pregătit o masă bogată, cu mâncare adusă de acasă. L-am luat pe Vic și am mers la râu să ne spălăm, apa era limpede și rece, se lăsase și puțină răcoare, vântul bătea domol, iar brazii păreau că s-au adunat într-o horă de mână și, parcă, se aude un cântec doinit… Oamenii, strânși patru câte patru, în grupuri, vorbeau șoptit, împărtășindu-și gânduri, speranțe… Nicio vorbă despre bătaia de la Brezoi.

Doru zâmbește… Tot nu vede niciun film în vacanța asta, așa că are ce povesti vărului său mai mic, Nicușor, care -atunci când aude că a venit acasă -este deja în curte, pregătit să asculte povești din cărți, din filme de orice fel… „Acum îi voi povesti un film cu actori reali, cu oameni pe care îi știu, îi cunosc”… Târziu, în noapte, dintr- un colț al cabanei, o voce de bas încerca a cânta cuvintele: „Băi, dar mi-am luat-o, nici țigara n-o pot pune pe buze, iar ciorba o sug cu paiul” -vocea lui Roman, apoi un hohot de râs, parcă eliberator… apoi liniște… Somn. Vise?!…

Dimineața, agitație ca într-un mușuroi. Nimeni nu încurcă pe nimeni. Tata, același ritual: dezbrăcat până la brâu, cu prosopul pe umeri și săpunul în mână. Vic

-cu ochii pe mine… Îi fac un semn discret și plec după tata, după mine vine și Vic care și-a aruncat pe pat puloverul. Răcoare, se cam strânge pielea pe tine. Tata, cu palmele căuș, pline cu apă, suflă în ele, bolborosește. Fața, gâtul și pieptul i se umplu de stropi, cară de zor apă cu palmele peste față, pe sub brațe, pe piept, pe gât, pe la ceafă… noi urmăm exemplul… „înviorare, tată, viață…”, privește cerul, se închină:

„Doamne, ajută!”, apoi: „Haideți la masă. Astăzi vom lucra împreună. Mergem pe un pârâu să-l amenajăm, să devină un fel de podeț, scoc, lemnele de pe versant vor fi corhănite în el, iar de acolo pot fi trase cu tractorul. Sau cu caii, la drum, spre rampă. Vic este nerăbdător. Luăm cu noi securi, țapine și mâncare pentru prânz. Vine cu noi și drujbistul. În douăzeci de minute ajungem la gura pârâului. Se face un plan de lucru. Stăm vreo zece minute pauză și apoi începem. Vic, cu mănuși în mâini, a început să ridice la buturugi și pietroaie. Eu îl temperez: „Nu așa! Folosește țapinul! Doar ai învățat la fizică pârghiile și rolul lor. „– Lasă, Doru, că fac mușchi”… înaintăm cu greu, câte o cioată o taie nenea Ion cu drujba, crengile jneapănului le tăiem noi cu securile, albia râului devine un drum în pantă, oarecum podit, apa va curge peste ce facem noi și va ajuta lemnele să alunece mai ușor. Pe la orele 10, Vic întreabă când mâncăm. Muncitorii de lângă noi încep să râdă, tata decretează „pauză de o țigară”. „Dar, nene Tomo, noi nu fumăm!” „Nu, tată, așa se spune, la interval de o oră se face pauză de zece minute, ca la armată. Bine, nu suntem la armată, aici poți să stai și mai mult la odihnă. Contează ce faci, cât faci, căci pentru asta ești plătit. Drumul ăsta are un preț, un deviz. Ia să vă spun eu vouă: prețul se împarte la numărul de muncitori înmulțit cu numărul de zile lucrate. Să zicem că lucrarea este evaluată la 1000 lei. Dacă o efectuează zece oameni într-o zi -le revine 100 de lei pe zi; dacă o fac în două zile, atunci le revin 50 lei pe zi, iar în rândul lor se pot face diferențieri. Banii sunt aceiași dar, să zicem, drujbistul a lucrat mai mult, mai greu și mai eficient, îi dăm 200 lei, iar dacă un muncitor a lucrat numai până la ora zece, îi dăm numai 20 lei; atunci, 780 se împart la cei opt muncitori egal, aproape 100 lei pe zi, mai exact 95 lei pe zi. Vic a lăsat ritmul de lucru mai lent, era mai atent la mișcările tatei. La ora 13 a mâncat cu poftă de lup, apoi în pauza de o jumătate de oră s-a întins confortabil pe cetina de brad, ca într-o copaie, cu ochii ațintiți spre albastrul cerului, poate a și ațipit puțin. Cred că prima lui zi de muncă a fost și cea mai grea zi din viața lui de până atunci sau, cine știe, poate o zi grea este ziua când te inundă o durere psihică, durerea fizică trece, febra musculară, crampele dispar, dar la durerea sufletească nu sunt medicamente, sunt mai puțini doctori…

Ce acunde, oare, Vic? Eu nu mai lucrez cu ei, m-a luat maistrul cu el prin parcelă; măsor, cubez, verific mărcile de pe cioate, cantitățile fasonate, corhănite, expediate. Ne vedem seara și dimineața. Vineri seara, Vic a avut un moment de furie din cauza unei bucăți de halva… Am băut ceai făcut de tata, la tuci, pe plită, pe bucățile de pâine neagră am întins pateu, apoi am tăiat din bucata mare de halva trei porții, iar când am văzut că Vic a luat și a doua bucată de halva, am luat restul de halva să-l duc la ladă iar el a ridicat tonul la mine: „Ce faci, Doru, pituli halvaua pentru tine?” „Nu… dar ne mai trebuie și pentru mâine… și pentru poimâine”. Asta a fost toată discuția. Ba, i-am mai zis că dacă îi place așa de mult, de luni mărim porția. Duminica jucam șah, table… ne-am împrietenit cu un maramureșan, Vasile, băiat bun… dar „de grabă vărsătoriu de sânge” -ne fascinau poveștile lui cu milițieni, cuțite, pușcării…

Într-o seară, stăteam întins pe o bancă din bile de brad și priveam cerul, stelele… „Vic, de ce ești așa morocănos în ultima vreme? Văd că te-ai obișnuit cu munca… iar de casă nu duci doru’…” „Dorule, l-am auzit pe maistru că a spus că nu dă mai mult de nouăzeci de lei pe zi”. „Păi, ăsta e necaz? Dacă mie îmi dă o sută zece lei, eu îți număr câte zile ai lucrat și îți dau eu diferența, păi, nu așa ți-am promis de la școală?” Mi-a strâns mâna, m-a îmbrățișat… „Știi, îmi făcusem atâtea planuri…” „Taci!”, i-am șoptit… „Ne face pe noi o sută de lei?”

Când ne-am pregătit de plecare, am predat totul, am făcut lichidarea la zi, ne-am îmbrăcat frumos… frumos? Cu haine curate vreau să zic, pieptănați, spălați, ne crescuse și nouă părul mai lung decât la liceu, domnul maistru ne-a chemat la el la birou: „– Uite ce e, băieți! În primul rând vă zic la revedere și vă mulțumesc. Tu, Vic, ești un băiat bun, te-ai străduit, dar se vede că nu ai experiența muncii, să nu mi-o iei în nume de rău, consideră această vacanță ca pe o experiență de viață care, în timp, te va ajuta, iar tu, Doru, noi ne știm de mult… la mine și la Elena vei avea mereu ușa deschisă, nu numai a casei ci și a inimii… Am auzit ceva în legătură cu banii… Mă bucur că sunteți prieteni, dar, Vic, să nu mai iei de la Doru, pentru că eu ți-am socotit zilele cu o sută de lei. Semnați ștatele, numărați-vă banii, luați-vă buletinele”… Lui Vic i-a strâns mâna, pe mine m-a îmbrățișat… „Bucurați-vă de viață… de prietenie… de iubire…”

– Ai văzut, măi, „Halva”, că nu mă face pe mine o sută de lei?