Oricare ar fi intelectualii, ei și singuri au fost cei care au creat și au respins definițiile asupra lor înșiși. Orice încercare de a defini intelectualii este o încercare de autodefinire; orice încercare de a acorda sau de a nega statutul de intelectual este o încercare de autodistrugere. Definirea și argumentarea definițiilor se află în centrul producției și reproducerii eului intelectual. Până la sfârșitul dictaturii comuniste, termenul de intelectual în România a avut o conotație preponderent negativă. În termeni socio-politici, multă vreme intelectualul a fost clasificat drept critic, opozițional și de dreapta („dreapta cea fără adăpost” care a umplut pușcăriile comuniste). Abia mai târziu s-a înființat „un ansamblu de elemente definiționale și asociații quasi-pozitive”. Intelectualii erau deci priviți ca oameni „care păstrează o distanță critică față de cei puternici din diferitele „aparate” de stat, de asociații sau uniuni, care păstrează distanța și față de ideologiile rigide, oameni care se sustrag gândirii staliniste și stilurilor de viață specifice rolului orientat strict spre ideile democratice și umane, drepturi – fără pericolul de a-și ridica vocea public. În rândul scriitorimii nu a ținut prea mult din cauza vechilor structuri; jurnaliștii au avut mai mult noroc!

Argumentul clasic care derivă atitudinea intelectualului din situația sa socială se întoarce la „Intelighenția liberă din punct de vedere social”, „un strat relativ lipsit de clasă, nu prea ferm ancorat în spațiul social”, nu prea legată de perspectiva și locația gân- dirii politice. Datorită locației sale, dezvoltă un anumit grad de „sensibilitate socială” și creează un „mediu omogen” pentru dinamica, polifonia și conflictul proceselor sociale. În ceea ce privește formațiunile politice și ideologice, intelectualul este întotdeauna un candidat incert, un potențial deviant și „trădător”. Ca iluminist și moralist pe proprie răspundere și pe propriul său risc, intelectualul critic își pune întrebarea adevărului și a ceea ce este drept și este, prin urmare, oponentul înnăscut al ideologului, spunând adevăruri (relative) puterii”; fără a deveni dogmatic aceasta este obligație morală față de sine însuși. Toată moralitatea se referă în cele din urmă la întrebarea dacă și în ce condiții oamenii se respectă sau nu se respectă unii pe alții. Moraliștii se concentrează pe oameni – adică nu îi reduc la funcțiile sau rolurile specifice situației – și tratează relațiile sociale în primul rând ca relații interpersonale. Comportamentul moral se bazează pe capacitatea de a ajunge la consens și se realizează în forme de colegialitate, sociabilitate, conversație, parteneriate și prietenii. De ce această caracteristică se aplică atât de des intelectualilor, și mai ales intelectualilor critici? Aici intervine în primul rând comportamentul moral (a avea sau a nu avea).

Ideologia este „principala garanție a consistenței interne a puterii” și a continuității acesteia, fie în guvernare, fie în conducerea unor asociații sau uniuni de breaslă.. Odată cu ea, structura puterii are o anumită ordine „metafizică” care leagă toți membrii și-i subordonează unui tip uniform de autoexcludere. Ea ia forma „unui fel de cod de „reguli de circulație” și consilii de orientare pentru orice interacțiune în comunicare. Intelectul și conștiința sunt delegate superiorilor, astfel încât să devină principiul identificării centrului de putere cu centrul adevărului. Problema ideologiei este așadar întotdeauna una a puterii. Pe măsură ce se produce un decalaj între ideologia totalitară și așa numitele intenții logice ale cotidianului, apare un sistem universal al neadevărului. Spre deosebire de o dictatură „clasică”, granița dintre conducător și condus trece de facto prin fiecare persoană, pentru că fiecare este victima și sprijinul său în felul propriului Eu (Principiul „auto-totalității” sociale”). Criza profundă a identității umane cauzată de „a trăi o minciună” are ca rezultat o „criză morală în societate”.

Morala capătă o semnificație politic-culturală care amenință întreg sistemul. Ideologia ca interpretare de putere a realității are tendința de a se emancipa în pseudo-realitate, de a crea o lume a aparențelor, de a se auto-ritualiza. Dictarea cuvântului încalcă experiența autentică!

Perspectiva cuprinzătoare a revoluției existențiale vizează o reconstituire morală a societății, adică privind reabilitarea unor valori precum încrederea, deschiderea, responsabilitatea, solidaritate, iubirea și mai ales detașarea de frica represiunii.