Poem de acum 3 ani, dar în ton cu momentele de azi

….

Vine o zi cu făptură de lână

și-n temniţa–i verde sapă soarele tânăr

rezemat de un glonţ stă soldatul c-un umăr

o vioară e ochiul lui de ţărână.

Hai, lună,

dă-mi pe umeri două ceruri lăuze

varsă pe străzi trandafiri și rugini

de obuze

în oraș nu ai cum să te-ascunzi, nu ai unde,

poate în câinele șchiop, traversat de alice

în nebunul din colţ care strigă și zice:

vai, e gravidă ziua de mâine

cu atâta pământ,

Doamne, ziua de mâine o să mă nască-n curând,

o să îmi nască-n curând un mormânt!’’

Vai, lume,

spărtura din piept nu mai pleacă acasă

mă-mbrăcă-n șiroaie de alb, în chiparoasă

într-o rană pe dos, într-o cămașă frumoasă.

Priviți, capătul rănii mele e un fecior

învelit în izvor,

nu sânge curge din mine, ci dor….

Nu e vineri în casă, e doar o umbră pe pat

eu am ferestre într-un soldat

suflă vântul în stofe ca-n lumânare

stofele sună a gol, ba au clinchet de fiare

nu sunt icoane unde mă-nchin,

e o scrisoare veche, stropită cu vin

și-un cântec, sub streșini, într-un bunic

blajin și mic:

pic, pic, pic….

 

 

VIS

oameni cu piele și ochi, miei, ce erau?

umbre în vânt?

16 ani, prima dragoste

și câteva flori de cireș în loc de iriși.

în loc de umeri

creștea amarnic pe mine o apă cu pești.

M-au trimis departe, la marginea orașului

acolo e târgul, școala, mi s-a spus.

Biserica. Vei înțelege.

O iei la stânga, după semafor

vezi? sunt miei acolo și zoaie.

Oamenii plecau încărcați cu trupuri,

duceau pe umeri saci fără nume

iar mai sus era plin de suflete ușoare

ca de păpădii.

până în cartierul săracilor

ajungea primăvara

multă primăvară curgea, se întindea ca marmelada pe pâine,

lingea mâinile celor sărmani. Și sărmanii râdeau, în sfârșit.

Dar tu de ce tremuri? De ce, când cireșii se scutură?…

Am iz de boarfe umede și am sânge pe tălpi,

vârsta la care drumul se scrijelește cu un cui pe piept

sau cu o sârmă, foarte adânc

până nu mai doare, doar se prelinge

pic, pic

am vârsta la care mă trântesc pe galantar și am 15 kilograme

și dinții mici, abia molfăi iarba

îmi rămâne adesea lipit un fir subțire pe limbă

cu el plec din lume și îmi ține de cald

și brusc mă trezesc cu

un revolver în poșeta mea cu nimicuri roz

(capriciu de damă)

și trag

și nu mai știu dacă am ucis sau am fost ucisă

căci abia acum se depărtează de plămânii mei întregul aer pătrat

sunt într-o cameră de copil sau o cameră într-un copil

prin spuma perdelelor văd

ochii oamenilor. Ochi peste târgul de miei,

gloanțe într-un azil cu îngeri.

Primăvara asta cineva tocmai te-a trădat.

Ce nămol albit de petale și ce ploaie frumoasă

și ce frig domol de aprilie!…

Luați și trăiți, bucurați-vă, dragilor!

Feerică viață!…

…Bum! o păpădie

dezintegrată ca un suflet pricăjit de miel.

Aprilie tandru. Doamne, ajută-ne!

Magdalena frământă pască.