POEMUL DIN NOI…

Spune-mi, iubito, poemul iubirii

Scris pe coperta volumului vieții,

Toate se duc undeva în neștire,

Înspre abisul și mrejele ceții.

 

Unde e treapta ce urcă spre ceruri,

Iar liniștea murmură ca un izvor?

Văd în oglindă trecutul de taină

Și scena vieții în vechiul decor.

 

Biblice rugi zboară lin peste vise,

Noaptea îmbracă voalul de zi,

Luna se-ascunde din nou în culise,

Iarăși ne plouă cu ce nu va mai fi.

 

Uite, iubito, cum stă la fereastră

Îngeru-n alb – un duh sfânt pentru doi,

Noaptea revine din ziua plecată

Înspre volumul ce-l scriem doar noi…

 

***

Din profunzimea gândului trecut

În adâncimea cerului albastru,

Nu știu ce am știut și n-am știut,

Dar știu că tu mereu mi-ai fost un astru

 

S-au dat în vrajă îngerii din cer,

Din albul lor au împletit veșminte,

În zodii, neclintit, un rinocer

Mai stă la straja lucrurilor sfinte.

 

Stau vise paginate pe azur

Bătute deseori de-un vânt de noapte,

Văd stele înșirate pe contur

Și mă gândesc dacă așa se poate…

 

În stofa nopții cu lumini celeste

Îngerul alb coboară din poveste…

 

***

A trecut de miezul nopții,

Îngerii în alb plutesc

Pe la genele iubirii

Ce pe ochii tăi clipesc.

 

Le mai spală iar smaraldul

Unei lacrime din vis

Căutând un loc să cadă

Pe o floare-n paradis.

 

Din culorile visării

Ce mai scriu iubiri pe vreme

Cade praful de grafituri

Pe cărările perene.

 

Când pe lustruite pagini

Se înșiră negre buchii,

Îngerii în alb se plimbă

Pe-a luceferilor muchii.

 

Și cu glasul ce descinde

Din edenice cântări,

Se avântă-n universul

Neuitatelor cărări…

 

***

Mă privește prin fereastră

A nopții, Crăiasa noastră!

Ea îmi dăruie lumina,

Eu mă-nclin și-i sărut mâna.

 

Ea îmi dăruie din sine

Calde, dulci, priviri senine,

Eu – sfios, dar priceput

Cu tandrețe le sărut.

 

Ea îmi dăruie o rază,

Eu, trimit spre ea o frază,

Cu mesajul meu firesc,

Să știe că o iubesc…

 

Pe o scară înspre cer

Urcă Îngerul stingher

Îmbrăcat în alb de floare

Ca o dulce sărutare…

 

 

 

 

PEDEAPSA LUI CUPIDON

Din pagini de legende,

Și-apuse-antichități,

Tu mi-ai trimis în viață

Rafale de săgeți.

 

De ce nu le-ai topit

Cumva în largul mării,

Căci astăzi au ajuns

Din focurile zării?

 

Îmi sunt ca o pedeapsă

A inimii din mine

Ce-n valuri se agită

Crezând că pleacă – vine!

 

Port răni pricinuite

De arcul tău divin,

Sperând să se-ntremeze,

Eu tot mai mult suspin.

 

Cu ce-am greșit în viață

Că nu poți să mă ierți?

Doar, am iubit iubirea

Prescrisă de profeți!

 

O fi păcatul care

Atât de greu se iartă?

Atuncea pedepsește-i

Pe toți și laolaltă…

 

Iar Tu, ale mele valuri,

Le fă o apă lină!…

Dă-mi pace, Cupidoane,

Vreau liniște divină…

 

Sveti Vlas,

Iulie, 2025

(Din ciclul Pedeapsa lui Cupidon sau Ispitirile Îngerului în alb)