ULTIMA SETE
Lucrurile nu se sfârșesc odată cu tine
Nu așa scapi de urmele pe nisip
Nu scapi de cămara cu vise
Lucrurile sunt inutile în caleașca care ne duce
Degeaba așezi lucrurile după ce pleci
Nu are rost să te cerți cu diminețile puține
Te apuci de cap și strigi la Dumnezeu
Să te lase până la prima coasă
Setea de sfârșit te arde…
De omule
Filmul ăsta este stupid
Scenaristul la fel
El privește lumea prin cioburi
Sufletul nu poate fi spart
Nu știe logica trăirii
El trăiește trăiește…
Nu te teme omule
Vei exista și fără să fii
Vei zbura ca o adiere după secetă
Hai ia și bea
Marea este ca viața
Nu seacă niciodată
Este ca respirația ce sincronizează lumile
Care lumi…
Nu contează
INTEROGATORIUL
Nu mă întrebați pe mine
Eu sunt doar un fraier
Îmbrăcat bine
Tata spunea că haina bună îl păcălește pe om
De aceea el nu lăsa câinii să fie îmbrăcați
Ei sunt sinceri și „dalmațieni” și nu depun jurământ
Nimeni nu spune adevărul
Un sărut pe obraz te poate ucide
Cum și florile te ucid
Adevărul este la vedere
Depinde ce vrei să vezi
Un tablou cu mii de rândunele
Pe sălcii pletoase pe care nu le vezi
Depinde de unde privești
Nu intra te vei pierde în întrebări
Într-un tablou copiat de alții
***
când ești verde treci pe verde
te tăvălești cu fecioarele încolțite
în iarba cu flori de vis
și te crezi în paradis
înălțând zmei din carton
care nechează a împerechere
mirosul dispare când vine toamna
într-o caleașcă cu bețivi și lăutari
care cântă de dor cu frunze ruginii pe
sâni de afrodite ascunse în burg
Iar tu ascuns pe bancă
mai sorbi ceva din aerul rarefiat din tine
și plângi omule nu numai la beție
plângi după vremurile
când aruncai pălăria la cer
și ciupeai fundul de piatră
al vecinei și strigai cu ea noaptea
când bărbatul ei bătrân dormea
Iar tu nu știai că o să-ți vină rândul
să privești viața de departe
un spectator fără bilet de întoarcere
într-o caleașcă de noapte
ÎN CARE PARTE?!
A plecat fără să vrea
Nu mai țin minte vocea din ea
O văd în fiecare zi
Ea nu mă vede
Încerc să o ating
Dar este departe
Nu știu pe ce tărâm
Fără moarte….
Mă caută tăcută
Într-o rochiță simplă
Fără pată
Iar eu nu știu
Unde să o aștept
În care parte…
FILOZOFUL AMNEZIC
Își privea palmele ca un amnezic
în fiecare zi se cățăra în copac
și cânta (Sculați voi oropsiți ai vieții)
trecătorii nu îl cunoșteau
și aruncau cu pietre în el
nimeni nu a trimis ambulanța
cineva trecea pe sub copac
savurând mici la grătar
înfometat el a coborât după resturi
în toamna aceea
dispăruse un profesor de filozofie
devenit celebru
nimeni nu știa că este pe strada
unui oraș egoist lipsit de suflet
câteva secunde amnezia dispărea
dar numai atunci când dormea
vorbea în somn despre adevăruri
pe care câinele de lângă el nu le pricepea
dar lătra, lătra
tulburând somnul celor uitați
și acum presa îl caută pe profesor
pentru premiu
de multe ori a privit fotografia
lui era întrebat
— îl cunoașteți pe acest domn
‒ nu!
poate a murit odată cu revoluția
odată cu el istoria
aceea adevărată
netrucată
necumpărată!
acum parcă
a devenit o obișnuință
să ne cățărăm în copac
semn că nu mai sunt la modă struții
de care profesorul râde privind un televizor
care nu îi aparține
la știri se vede pe sine și nu știe cine
este dar zâmbește!
FIINȚE INELARE
era frig și era toamnă iar noi eram bătrâni- a câta oară
eu te țineam de mână sau tu mă țineai de mână
nici nu mai știu în care dimineață
nici nu contează în care zi sau an
nu știu când au trecut atâtea riduri peste noi
cum timpul cel parșiv ne vede ochii goi
și cum această toamnă rece ne plouă și pe noi
așterne amnezia flori de piatră pe morminte
iar dimineața viața curge înainte
doar într-o zi sfântă curge înapoi
iar noi ființe inelare care se roagă pentru voi
nici nu mai știm dacă suntem copii sau stele pentru voi
eu te țineam de mână sau tu mă țineai de mână
pășind spre Dumnezeu ca jurământ
Comentarii recente