NU E TOAMNĂ, EȘTI TU…

Un poem mai vechi al meu, dar numai

bun pentru acum.

 

Ca și cum te-ai trezi într-un ochi,

undeva,

unde nu mai ai timp

să cutezi altceva

decât somn să înduri

și cenușă de flori,

Unde nu mai ai timp nici să vii,

nici să mori

 

Ca și cum, peste ani,

ai alege să fii

doar un abur desculț

printre fiice și fii,

rătăcind în cetăți cu prăpăstii căprui,

să te vezi în orice,

să nu spui nimănui

câtă liniște e,

cât a fost,

ce-a rămas

din țărâna de ieri

a bătăii de ceas

 

Să te zgârii de munți,

să te-mpiedici de brazi,

nici putere să zbori

și nici unde să cazi.

 

Cum orasul, și el, e doar frunză

sub pas,

să n-ai vreme să-ți iei nici măcar

bun-rămas

Să adormi lângă ea, prin prăpăstii căprui…

Nu e toamnă, ești TU.

Să nu spui nimănui…

 

 

 

 

PSALM DE UITARE

Până la rădăcină

l-am adunat din pământ

ca pe psalmi l-am îngânat,

ca pe vânt.

L-am legat de mine cu o mie de sfori,

mai dincoace și mai dincolo de nori,

dar tot m-am trezit

chemându-l pe tot și nimic,

pe sori,

pe ninsori.

 

Hai, vino, dragoste

vremea se năruie!

Atâta ambrozie iese din tine

Sunt atâtea izvoare de somn,

și de mir otrăvit

 

șoldul iepelor mă apasă

până ce, iată, devin o

curgătoare melasă,

stacojiu papirus strivit.

 

Mă scriu pe tine cu nisip și cu apă

am ochiul pitit

în grajduri sângerii de zmeură deasă.

 

Ah, fânul e verde

lunca e-n floare

dragul meu are răsuflare de frunză

din mâna mea dreaptă îl beau ca pe rouă,

din mâna mea stângă îl adapă o mânză.

 

Trupul lui amiroase a cimbru,

pasul lui e spumegare de zimbru.

 

Frâul lui e frământare de val,

dragul meu, Doamne, e un prunc de migdal.

 

Ah, lunca e-n floare si-i de-a dreapta crucilor

apele râului ne curg peste dinți

dragul meu stă în pântecul nucilor,

pașii lui se-ncâlcesc prin podbal.

 

Șapte mănăstiri ni se leagă de fire,

Șapte mânăstiri ca ieșite din minți

zac pe cuvintele noastre cu trepte de marmură.

Cenușa noastră

e-n 1000 de sfinți.