Tipărită la Editura „Antim Ivireanul”, din Râmnicu-Vâlcea, în anul 2026, lucrarea doamnei dr. Georgeta Ghionea se înscrie în proiectul Forumului Cultural al Râmnicului „Râmnicul tradiției – Râmnicul modern și contemporan – Râmnicul în viitor” și apare sub egida Institutului de Cercetări Socio-Umane din Craiova – C.S. Nicolăescu-Plopșor, al Academiei Române, unde autoarea își desfășoară activitatea ca cercetător științific III. Volumul continuă preocupările constante ale autoarei pentru istoria instituțiilor financiare, din Oltenia, și pentru rolul acestora în procesul de modernizare eco-nomică a spațiului românesc, valorificând o documentație arhivistică amplă și diversă. În Prefață, prof. univ. dr. Vladimir Osiac remarcă „atașamentul față de documentul istoric” și „utilizarea unui bogat material documentar” (p. 7), așa cum trebuie să aibă la bază o cercetare științifică. Lucrarea prezintă „evoluția instituțiilor de credit din Râmnicu-Vâlcea… analizată în contextul transformărilor generale ale sistemului bancar românesc, dar particularizată prin specificul mediului economic local” (p. 126). Volumul este structurat într-o succesiune logică de capitole care urmăresc atât evoluția sistemului bancar românesc,  cât  și  particularitățile dezvoltării instituțiilor financiare din Râmnicu-Vâlcea. Construcția lucrării permite cititorului să urmărească relația dintre transformările economice generale și manifestările lor la nivel local.

În Studiu introductiv (pp. 9-12), autoarea menționează: „Prezenta lucrare apare într-un context cu o semnificație aparte pentru istoria instituțională a municipiului Râmnicu-Vâlcea, prilejuit de împlinirea a 125 de ani de la înființarea Agenției Râmnicu-Vâlcea a Băncii Naționale a României, instituție care a avut un rol determinant în dezvoltarea activităților financiare și comerciale locale” (p. 11).

Analizând cadrul general, autoarea examinează circulația monetară de pe teritoriul românesc și subliniază necesitatea apariției unui sistem monetar național, plecând de la Casa de Drepturi și Consemnațiuni (1864) și consolidarea sa prin înființarea Băncii Naționale a României (1880). În paralel, sunt prezen-tate „Premisele istorice ale constituirii cooperației de credit” (pp. 21-24), precum și politica monetară a României. Toate aceste investigații i-au permis să susțină: „Constituirea sistemului monetar național al României a reprezentat o condiție esen-țială pentru consolidarea statului modern și pentru afirmarea suveranității economice” (p. 30).

O atenție deosebită este acordată mediului economic și urban în care au evoluat instituțiile bancare. Descrierea orașului, în capitolul Râmnicu-Vâlcea între tradiție și modernitate (sf. sec. XIX – prima jumătate a sec. XX), nu reprezintă doar un fundal istoric, ci explică premisele dezvoltării activităților comerciale și financiare (p. 32). „La sfârșitul secolului al XIX-lea, orașul Râmnicu-Vâlcea se conturează ca un spațiu urban aflat în proces accelerat de transformare economică… Creșterea producției agricole a stimulat apariția negustorilor locali, dezvoltarea târgurilor și a bâlciurilor și amplificarea schimburilor comerciale”, astfel că, „Situațiile statistice din anii 1898-1900 confirmă consolidarea profilului industrial-comercial al orașului” (p. 33). Cunoscându-se faptul că „Prin vadul comercial al Râmnicului s-au perindat, de-a lungul anilor, o mulțime de meșteri și negustori armeni, greci, turci, bulgari macedoneni sau cehi” (p. 39), putem constata cosmopolitismul orașului, pe lângă „integrarea în circuitul comercial regional și național” (p. 41). Sunt amintite, de asemenea, „investițiile consistente” în „elementele de infrastructură modernă”, „introducerea iluminatului cu gaz” (p. 42) și a „iluminatului electric”, precum și apariția de noi posibilități pentru petrecerea timpului liber: parcul Zăvoi, cinematograful și teatrul Adreani etc. Miezul lucrării îl reprezintă capitolul care tratează „Structuri bancare și mecanisme de credit în Râmnicu-Vâlcea” (pp. 46-96). Înființarea Băncii Naționale a României (1880) a dus la extinderea rețelei de sucursale, apoi la „înființarea de agenții în reședințele de județ” (p. 46). Astfel, „la 14 iunie 1890, a fost aprobat Regulamentul Agențiilor BNR”, în baza căruia, la 13 decembrie 1901, s-a hotărât înființarea Agenției Râmnicu-Vâlcea, care a fost pusă în aplicare în anul următor (p. 47). Agenția a dus „la câțiva ani de la înființare, (la) o dinamizare a activităților economice din județ” (p. 49). Acest „nucleu financiar” a făcut ca la numai șapte ani, în județ, să funcționeze șase bănci comerciale, alături de 75 de bănci populare (p. 50). La început, Agenția Râmnicu-Vâlcea a BNR a avut ca agent (director) pe D.I. Dimitriu, asistat de C.N. Antonescu, contabil și Gr.

  1. Georgescu, „În timpul Primului Război Mondial… D.I. Dimitriu s-a retras la București împreună cu valorile agenției… După încheierea războiului, Dimitriu a continuat să conducă agenția” (p. 52).

Cercetările doamnei Georgeta Ghionea au scos în evidență faptul că la Râmnicu-Vâlcea, „băncile comerciale înființate în primul deceniu al secolului al XX-lea au funcționat în conformitate cu prevederile codului comercial” (p. 54). În ceea ce privește structura socială a acționarilor, aceștia erau, în general, oameni cu stare: „proprietari și comercianți, urmați de avocați, medici, preoți, negustori, proprietari mijlocii și țărani înstăriți” (p. 56). Sub aspectul actului constitutiv și al statutului, sunt analizate Banca Vâlcea (1899), Banca Râmnicului (1905), Banca Fortuna, Banca Providența. Analiza activității acestor instituții bancare „conturează imaginea unui sistem de credit aflat în faza de consolidare, adaptat specificului economic local” (p. 63). Dacă Primul Război Mondial a dus la încetinirea, stagnarea ori desființarea unor instituții financiar-bancare, după anul 1918 s-a „creat cadrul necesar relansării activității economice și extinderii instituțiilor de credit. În acest context, și județul Vâlcea a cunoscut o intensificare a activității economice și financiare” (p. 64). Dintre cele cinci bănci comerciale din județ, patru au funcționat în Râmnicu-Vâlcea: Banca Comercială (1921), Banca Creditului Țărănesc (1921), Banca Frații Aslan & B. Ștefănescu (1923) și Banca Țăranul Vâlcean (1928). A cincea bancă din județ era Banca Țăranilor din Drăgășani (1921). Tot aici, autoarea s-a oprit asupra societății anonime pe acțiuni cu profil bancar Căminul Corpului Didactic Primar Vâlcean (1926) care, pe lângă operațiunile bancare obișnuite, avea ca obiect și „sprijinirea instrucțiunii… întreținerea și educația copiilor membrilor” (p. 71).

Unele dintre bănci, și autoarea amintește aici Banca Țăranului Vâlcean, în baza prevederilor statutare, înființează „Casa de Pensii (1928) destinată funcționarilor societății, retribuiți cu salariu fix” (p. 74). De asemenea, este analizată „Rețeaua sucursalelor bancare ale marilor instituții financiare” din România și extinderea activității lor în teritoriu. Banca Comercială Română (1906) își înființează sucursală în Râmnicu-Vâlcea (1921), Banca de Scont a României (1898) inaugurează Sucursala din Râmnicu-Vâlcea în 1911, iar prin înființarea Camerelor de Credit (1925) s-a autorizat înființarea în Râmnicu-Vâlcea a Casei de Credit a agricultorilor din județul Vâlcea. Ca societate anonimă, este amin-tită Banca Crângași, a fraților Simian, ca bancă de familie. Totodată, în conexiune cu sistemul bancar, autoarea amintește și analizează legislația românească în domeniu: Legea asanării datoriilor agricole (1932), Legea pentru lichidarea datoriilor agricole și urbane (1934), Legea pentru înlesnirea și refacerea creditului (1935) și Legea pentru organizarea și reglementarea comerțului de bancă (1939).

Ca o sinteză, autoarea consemnează că, la finele anului 1944, „Printre băncile comerciale mari, cu sucursale și agenții în Râmnicu-Vâlcea, au fost: Banca Românească (1943), Banca de Scont a României, Creditul Național Agricol, Institutul Național al Cooperației” (p. 91). A fost surprinsă, din nou, activitatea financiară restrânsă în timpul Celui de-Al Doilea Război Mondial, iar către sfârșit s-a analizat, pe scurt, etatizarea Băncii Naționale a României (1946) și stabilirea localităților din județul Vâlcea în care au fost înființate agenții, printre care și Râmnicu-Vâlcea (1948). Într-un capitol separat este analizat Rolul cooperației de credit și de consum în economia orașului Râmnicu-Vâlcea (prima jumătate a secolului al XX-lea) (pp. 96-125).

Pornind de la instituțiile de credit românești, de sfârșitul secolului al XIX-lea: Creditul Financiar Rural (1873), Banca Națională a României și Casele de Credit Agricol (1881) și amintind că „Până la sfârșitul secolului al XIX-lea au fost înființate numeroase case de economie și societăți de credit în diferite orașe ale țării” (p. 97), autoarea menționează că „Acest proces… a creat premisele apariției unor instituții similare și în localitățile din județul Vâlcea”. Prima societate de acest fel din județ și a doua din Oltenia, după Banca Comerțului din Craiova… a fost Banca Vâlcea (p. 98), transformată, ulterior (1902), în societate anonimă pe acțiuni (p. 99). Au urmat Societatea Cooperativă Sentinela (1903), Banca populară Zăvoiul (1905), și, când legislația a permis, au luat naștere „societăți cooperative de credit și economie”, una dintre acestea fiind Banca Federală Cozia (pp. 100-101). Analizând permanent legislația financiară a timpului, autoarea tratează și alte instituții bancare ale vremii: Banca Populară Căminul Învățătorilor Vâlceni (1926), Banca Ajutorul Sanitar Vâlcean (1927), Banca Populară Solidaritatea (1928), Banca Populară Ajutorul (1929), Banca Populară Albina (1930), Banca Populară Renașterea (1935), Banca Populară Muncitorul Vâlcean (1937), majoritatea afiliate Federalei Cozia. În  același domeniu, este analizată „Evoluția cooperativelor urbane de aprovi-zionare, producție și consum din Râmnicu-Vâlcea (1886-1948)” (pp. 116-125). Aici sunt amintite și analizate: Societatea de Ajutor Alecsiu (1886), Sentinela (1901), Unirea (1911), Matei Basarab (1913), Muntele Robu (1920), Mihai Viteazul (1929) și multe altele (pp. 117-118).

Toate acestea au determinat autoarea să conchidă că a existat „un proces continuu de dezvoltare a formelor de asociere economică în intervalul cuprins între sfârșitul secolului al XIX-lea și anii imediat următori ai Celui de-Al Doilea Război Mondial” (p. 124) și că „activitatea băncilor analizate reflectă un rol esențial al creditului în modernizarea economiei și în integrarea comunității vâlcene în circuitul financiar al României moderne” (p. 128). Din Postfață, semnată de specialista Iustina Nica, menționăm: „Prezenta cercetare… oferă societății contemporane instrumente de înțelegere a modului în care structurile financiare contribuie la dezvoltarea economică și coeziunea socială” (p. 211). Cartea prezintă nu numai interes economic, ci și un interes istoric, cultural și social, meritând să-i dăm atenția cuvenită.