• Cum a influențat formarea dumneavoastră în literatură comparată, inclusiv doctoratul de la Universitatea din Nice, modul în care scrieți astăzi?

E greu să urmărim cu precizie influențele, impactul direct al unei formări asupra unui scriitor. Știu sigur că acel doctorat, axat pe imagine și peisaj în poezie, m-a ajutat enorm, în mod cu totul surprinzător, să înțeleg contextul muzeal în care am ajuns ulterior. Asta pentru că Muzeul ASTRA este o reprezentare a peisajului rural românesc, mergând până la târg sau zonele din proximitatea urbană, cu toate componentele specifice: relieful, încărcătura istorică, folclorul, estetica și funcționalitatea obiectelor, tiparele de locuire… În ce privește literatura, acel doctorat a urmat unui program de Studii Aprofundate despre formele poetice românești ale secolului al XX-lea și, evident, m-a ajutat să înțeleg structuri, modele, parcursuri. Am încercat, printre altele, să pricep modul în care geografia fizică, spațiul, se transpune, prin experiență trăită, în peisaj interior.

  • Volumul „Nedumeriri” a fost premiat la Ce v-a interesat atunci ca temă și cum priviți azi acea etapă?

Este o etapă fundamentală, fiindcă scriind am trecut la un alt nivel de înțelegere a literaturii. Am scris mult și înainte de volumul acesta texte care au rămas fragmente, exerciții, eșecuri, unele dintre ele de-a dreptul ridicole, greșeli din care am învățat. Când scrii, trebuie să fii conștient că te expui, că nu vei fi neapărat receptat așa cum ai crezut sau cum ai plănuit. „Nedumeririle” mele de atunci sunt proze de care nu mi-e rușine, în care am folosit experiențe de viață, reinterpretate și proiectate într-un spațiu imaginar, în care am exersat dialogul, fragmentarismul, uneori digresiunea, am jonglat cu structurile obișnuite ale prozei, m-am apropiat uneori de fantastic sau magic, alteori de oniric… Nu am urmărit o temă unică, deși se conturează un univers al maturizării, între fantomele trecutului și incursiuni la limita realului.

  • Volumele „Liniștea de suprafață”,

„Pâinea uriașilor” sau „Siluete oarbe dansează” marchează etape diferite. Care este firul interior care le leagă?

De la volumul de proză scurtă cu care am debutat până la următorul volum a trecut mai bine de un deceniu. Am scris în tot acest interval, însă prioritățile au fost mereu altele. Poezia mea a avut ca factor declanșator pandemia de COVID-19, în sensul că am conștientizat pericolul de a nu îndeplini această misiune a scrisului pe care am simțit că o am încă din copilărie. Am simțit nevoia să spun mult și a ieșit mai întâi o poezie la limita prozei, însă cu ingredientele poetice clar definite. Primele două volume sunt axate pe ruralitate și copilărie, cu incursiuni totuși în contemporan, într-o altă copilărie, cea a fiului meu. „Siluete oarbe dansează” are ca temă dragostea, sentimentul trăit într-o lume care pare cu totul străină și pe care, totuși, reușește s-o îmblânzească. Este un joc al confuziei și rătăcirii, al căutării oarbe și al împlinirii revelatoare.

  • În multe texte apare o tensiune între concret și imaginar. Cum se naște această estetică a „realului filtrat”?

Realul este inevitabil materia de la care plecăm când scriem, carnea pe care o dăm sentimentului, visului, trăirii. Tensiunea cred că vine din (in)adaptare, din procesul acesta de transformare, din nașterea unui eu în care te regăsești și care, adesea, îți pare străin.

  • Ați publicat constant în reviste importante („Transilvania”, „Euphorion”,„România literară”). Ce rol mai are revista literară în ecosistemul cultural actual?

Am avut perioade în care am publicat mai mult, dar și ani întregi în care nu am publicat aproape nimic în reviste. Mai demult erau căutate și citite, acum puține sunt răsfoite, mai mult online. Mie îmi place, de exemplu, să citesc grupaje de poeme sau proză scurtă, uneori câte un articol care deschide o ușă către un teritoriu mai puțin explorat, rareori cronici. Unele reviste continuă să fie utile și e important să le găsești online.

  • Cum se menține această vitalitate într-o instituție cu patrimoniu tradițional?

Noi am căutat mereu punți între trecut și prezent, ne-am adaptat metodele de expunere și comunicare, am încercat să ținem pasul cu lumea, să fim deschiși către noile generații. Dacă mizezi doar pe conservare și pe o doctrină pseudo-religioasă a patrimoniului intangibil, riști să nu duci mesajul către destinatar, să ridici ziduri, să pierzi de fapt tot sensul menirii pe care o ai.

  • Ați subliniat importanța echipei ca forță Ce înseamnă, în practică, un leadership cultural eficient?

Managementul Muzeului ASTRA a fost, în general, un model de implicare, de conectare a comunităților la monumente și obiecte, de direcționare a publicului muzeal către sate, de revitalizare a gospodăriilor, de punere în valoare a patrimoniului împreună cu ceilalți. Nu ne-am ascuns în spatele unei vitrine, ci ne-am străduit să fim mediatori între vizitator și obiect, între o lume și alta.

  • Participarea la Salonul de Patrimoniu de la Paris a consolidat vizibilitatea mu-zeului pe scena internațională. Care sunt direcțiile viitoare ale deschiderii externe?

Încercăm să participăm la unul sau mai multe târguri internaționale în fiecare an, pentru că publicul străin este tot mai numeros și e important să avem interac-țiuni constante cu piața culturală globală. Găsești soluții, parteneriate, proiecte, inspirație, iar alții găsesc toate astea la tine.

  • Cum vedeți rolul muzeului în forma-rea publicului tânăr?

Muzeele educă adesea într-un mod discret, fără să critice, să certe sau să dea note. Am extins mult motivele vizitării Muzeului în aer liber: de la nostalgia satului la plimbarea în natură, de la slujba religioasă de duminică la ateliere gastronomice sau de meșteșuguri, de la muzica populară la concerte rock sau muzică clasi-că, de la activități de animație, explorare și descoperire, la ateliere de aprofundare sau cursuri de formare profesională.

  • Cum poate fi digitalizat patrimoniul fără a pierde contactul cu autenticitatea obiectului și a experienței muzeale?

Digitalizarea este extrem de importantă, pentru că înregistrează foarte multe valențe ale obiectului, îl accesibilizează, îl pune la dispoziția publicului pentru documentare, vizită virtuală, proiecte educaționale sau turistice. Adeseori, obiectul digitizat te stimulează să cauți originalul, să explorezi, să afli mai mult.

  • Cum se influențează reciproc acti-vitatea literară și cea muzeografică?

În cazul meu este o întâlnire benefică. Asociațiunea ASTRA, a cărei misiune a fost integrată parțial în cea a muzeului, avea și o componentă literară. Chiar revista „Transilvania” apare acum sub egida Muzeului ASTRA. Organizăm două festivaluri de poezie, unul național și altul internațional. În ce mă privește, am folosit literatura și ca o metodă de mediere culturală, recontextualizând monumente sau obiecte cu fire narative, personaje și dialoguri culese direct de la sursă, din cer-cetările de teren desfășurate în comunități.

  • Seria ilustrată  inaugurată  cu „Cărarea ocolită” a devenit un proiect identitar pentru muzeu. Cum s-a născut această idee?

Este un periplu narativ în Muzeul în aer liber, cu ramificații care duc către lumea satelor din care au fost transferate case, obiecte, instalații tehnice. Am folosit, în general, schema clasică a basmului, cu călătorii inițiatice, personaje ajutătoare sau înșelătoare, cu ruperi de ritm și alternări între real și fantastic, între magic și oniric. Textele pot fi citite în această grilă a caselor din muzeu sau complet independent.

  • Proiectul expozițional realizat împreună cu Andrea Bernath propune o punte între arte. Ce ați descoperit lucrând la această intersecție?

Am descoperit că un element marginal se poate transforma într-un centru de interes. Un pod acoperit părea că nu duce nicăieri și era foarte puțin vizitat. Proiectul „ASTRA Poetic” a făcut ca acest pod să fie rareori ocolit, devenind în sine un pol de atracție. Am conceput un spațiu simbolic, un tunel al timpului între două porți, un decupaj care îți permite să te oprești, să te abați din drum, să citești, să admiri opere de artă, să meditezi, să scrii, să studiezi… Vizitatorul se află în același timp în expo-ziția de bază a muzeului – care este, de fapt, întreg Muzeul în aer liber – și în afara ei.

  • Cum vedeți dinamica actuală a filialei Sibiu a USR?

Este o filială activă, care organizează evenimente, susține revista „Euphorion” și orientează tinerele talente prin cenacluri literare.

  • Ce responsabilități are un scriitor contemporan față de public și față de societate?

Are responsabilitățile pe care i le transmite propria lui conștiință, misiunea pe care simte că o are de îndeplinit. Acestea sunt focul care îi dă impulsul creator și care îl mistuie, binecuvântarea care îl face să se simtă împlinit sau blestemul care îl bântuie. Nu toți scriitorii își asumă, însă, direct responsabilități față de societate – și pe bună dreptate. Unii scriu pentru a vindeca traume, alții pentru a depune mărturie asupra unei epoci, pentru a educa, a schimba comportamente, pentru a convinge, de dragul jocului și din multe alte motive, toate la fel de bine întemeiate.

  • Ce poate face o filială USR pentru a revitaliza interesul pentru literatura româ-nă contemporană?

Poate stimula gustul pentru lectură, poate aduce împreună scriitorii cu publicul, poate scoate poezia de azi în calea trecătorilor – cum facem și noi la Podul „ASTRA Poetic” -, poate face recomandări sau selecții și multe altele.

  • Muzeul ASTRA este o reprezentare simbolică a satului românesc, cu arhi-tecturi, meșteșuguri și tradiții integrate într-un context Ce spune acest sat despre noi, cei de azi?

Ne spune că o călătorie poate începe din orice punct și că orice experiență contează. Noi nu avem doar o reprezentare a lumii de ieri, ci un univers care se reconfigurează cu fiecare vizitator în parte. Fiecare aduce câte ceva în poveste. Muzeul este un sat locuit în fiecare zi de alți oameni.

  • Cum poate deveni patrimoniul o resursă pentru viitor, nu doar o moștenire de conservat?

Prin interacțiune, prin prezența umană, prin curiozitatea ochiului și agilitatea minții, prin învățare. Depinde enorm de abordarea celor care gestionează o instituție de patrimoniu. Există cei care pun ac-cent pe interdicții și își propun să predea, cu o atitudine savantă, o lecție rigidă și plictisitoare. Și există cei care transmit prin participare, empatie, mișcare, valorizare a experienței celuilalt, respect față de punctul lui de vedere și stimulare a curiozității.

  • Cum se poate apăra cultura profundă într-o epocă dominată de consum rapid și superficialitate?

Printr-o rigoare subtilă, ținând pasul cu evoluția gusturilor și a tehnologiei, cu atenție față de nevoile celorlalți, prin ambiție și optimism.