N-am avut noroc de bunici. În loc de patru care să mă răsfeţe, am prins-o în viaţă doar pe bunica din partea mamei. Deși m-am născut la oraș, până la trei ani am crescut la Vlădeni, satul unde ea avea o întreagă gospodărie cu găini, porci și vite, grădină de legume și o tarla cu cartofi și sfeclă.

Pe vremuri avusese mai mult pământ: un loc de pășune pe dealurile dinspre Perșani, numite Lazuri, o parcelă de pădure și două de teren arabil, unul către Dumbrăviţa, altul în lunca Râului Homorod. Loturile erau mici, iar ea și bunicul munciseră pe rupte să le agonisească. El umplea carul cu boi cu var pe care, ca și alţi vlădăreni întreprinzători, se ducea să-l vândă în Regat, unde pleca cu săptămânile. Între timp, bunica vedea de munci- le câmpului, de gospodărie și de cei patru copii. Era o femeie zdravănă, care mânuia la fel de bine coasa, furca ori săpăliga și putea să umple singură șura cu fân, pătulul cu porumb sau pivniţa cu cartofi. Bunicul aducea bani din negoţul cu var, cartofi și porumb. La ţară viaţa nu era scumpă, oamenii trăiau din ce creștea și cultiva fiecare, iar satul n-avea tenta- ţii care să-i îndemne să fie cheltuitori. Părinţii mamei puneau deoparte ban peste ban, ca să cumpere pământ. Așa făcuseră și părinţii lor înainte, așa era felul de a fi al oamenilor din Ţara Bârsei, cumpătaţi și strângători. Ardelenii nu își păstrau câștigul la bănci, nu-l investeau în aur, nici în acţiuni la fabricile din oraș. Nu și-ar fi pus la bătaie economiile pentru foloase nesigure, nici n-aveau încredere în guvernanţi sau politicieni. Un singur lucru li se părea de neclintit pe lume, așa cum erau munţii în umbra cărora trăiau.

„Pământul nu ţi-l ia nimeni“ era o vorbă pe care transilvănenii și-o treceau unul altuia din tată în fiu, din mamă în fiică. Generaţii întregi cuvintele astea au fost pline de miez și adevărate – până ce n-au mai fost.

Ajunși la putere printr-un capriciu al istoriei, comuniștii au hotărât că toţi trebuie să fie egali – în sărăcie și lipsuri. Confiscarea pământului, numită de ei colectivizare, a început în 1949, învelită întâi în promisiuni mincinoase. Nimeni nu voia să fure avutul ţăranilor – Doamne ferește de așa ceva! – spuneau activiștii de partid la adunările din faţa Primăriilor, luând ca martor un Dumnezeu în care n-aveau cum să creadă. Nu, sătenii ardeau de nerăbdare să scape de povara proprietăţilor, să-și vadă parcelele lucrate în de- vălmășie și fertilizate cu îngrășăminte chimice care otrăveau solul, în locul gunoiului de grajd. Și astfel marile CAP-uri pe care zburdau faimoasele utilaje agricole ieșite din uzina Tractorul au început să înghită loturile sătenilor.

Nu pe toate deodată. Ţăranii sunt încăpăţânaţi și înţepeniţi în ce-au apucat din moși-strămoși. Pe unii nu i-au convins nici vorbele frumoase, nici ameninţările și impozitele menite să îi aducă la sapă de lemn, nici bătăile sau închisoarea, poate doar moartea… La fel ca alţii din satul ei, bunica rămăsese cu un petec de pământ în spatele grădinii. Partidul, milos din fire, lăsase fiecărei familii câte un lot-două, cât să nu moară de foame. Însă fără iarba cosită în lunci și izlazuri, de unde fân pentru animale? Decât să le vadă mâncând scoarţă de copac în iernile grele, sătenii le-au donat, din nou de bună voie, fermelor zootehnice. Crezând că roata istoriei nu se va mai întoarce, unii, mai slabi de înger, s-au grăbit să se lepede de tot ce aveau, punând pe foc actele de proprietate, de teamă să nu fie luaţi drept chiaburi și să ajungă la Canal sau la tăiat stuful în Deltă, taberele de vacanţă unde erau trimiși dușmanii poporului și de unde puţini s-au întors ca să povestească prin ce au trecut.

Comunismul n-a fost însă prima nenorocire care i-a fost dată bunicii, nici cea mai mare. Din 1939 a trebuit să își crească singură copiii după ce omul ei a pierdut lupta cu un ulcer netratat la vreme, în chiar anul când pe băiatul lor cel mic l-a răpus una dintre epidemiile ce bântuiau la răstimpuri satele.

Când am venit eu pe lume, CAP-ul din Vlădeni înghiţise deja pământul tuturor fără să-l mestece, pământul pe care n-ar fi trebuit să-l poată lua nimeni, așa cum nimeni nu mută din loc munţii. Cât despre vite, bunica vânduse cei patru boi și carul ca să își poată trimite fetele la liceu, la oraș, iar pe bivoliţe le dusese la ferma de lângă sat, decât să le vadă mâncând iarna mărăcinii uscaţi de pe câmpul ce era acum al tuturor și al nimănui. În grajdul ai cărui pereţi se abureau altădată de căldura atâtor răsuflări, rămăsese doar o bivoliţă ce dădea tot mai puţin lapte, așa cum porcul supravieţuitor se învârtea stingher în îngrăditura de scânduri. Și cam atât, dacă nu socotim găinile din coteţ, în care dădeau iama dihorii veniţi din păduri, furișându-se în curţi la adăpostul întunericului.

Gospodăria bunicii rămăsese doar umbra a ce fusese odinioară. Cele două fete ale ei erau în oraș, măritate și la casa lor. Amândouă îi tot spuneau c-ar fi bine să vândă ce mai avea și să se mute la Brașov, locuind cu una dintre ele, ori pe rând cu fiecare. Bunica însă nu se îndura să își lase animalele pe mâna cine știe cui, iar Lunca cea înflorită să nu fie cea dintâi priveliște pe care să-i cadă ochii dimineţile. Dar mai ales trebuia să aibă grijă de Gheorghe, băiatul ei cel mare. Gheorghe nu era cum trebuie. La patruzeci de ani devenise un uriaș blând cu mintea necoaptă, iar bunica îi ducea grija la fel ca atunci când era copil. Însă ea nu întinerea și îi venea tot mai greu să se descurce cu toate. Într-una din ierni a căzut de pe scară când voia să se urce în pod, după un sac de mălai. Fetele ei au dus-o la spital și, până s-a înzdrăvenit, Gheorghe a rămas la niște neamuri din sat… După întâm- plarea aceea, bunica a început să vină mai des la oraș, pentru câte o săptămână-două, până ce o potopea iarăși dorul de casă și neliniștea pentru Gheorghe, deși tata le plătea celor care vedeau de el, iar banii erau rari și preţuiţi la Vlădeni, unde orice se dădea la schimb: carne pentru ouă, ouă pentru lapte, zece găini sau șase gâște pentru un purcel nou-născut. Bancnote aveau doar cei care își luaseră serviciu în urbe și făceau naveta la vreo fabrică – iar aceștia se numărau pe degete.

La Brașov, bunica stătea întotdeauna la mama, fiindcă locuiam la casă. Mai bine o curte cu mulţi vecini decât un apartament de bloc − ori așa umbla vorba în orașul vechi. Mătușa mea, tanti Suzi, venea des să o vadă, iar câteodată îi despletea cozile și îi pieptăna părul. Tata îmi citise din poveștile fraţilor Grimm despre prinţesa Rapunzel, închisă într-un turn de o vrăjitoare rea. Bunica avea părul alb și nu ca spicul de grâu, nici atât de lung încât un prinţ să se poată căţăra pe el, măcar până la etajul unu. Eu însă, care eram tunsă băieţește − ca mama să mă spele mai ușor când îmi băgam capul prin pânzele de păianjen din pod sau mă umpleam de scaieţi − am fost foarte impresionată de cosiţele bunicii.

Primii trei ani din viaţă i-am petrecut în lumea satului – am zis asta, nu? Acum, când bunica venise în lumea mea, era rândul meu să îi fac cunoștinţă cu orașul, care eram convinsă că îmi aparţine, laolaltă cu alte o mie de lucruri menite să o impresioneze.

Unii oameni se simt în largul lor oriunde. Alţii se potrivesc într-un anume loc, unde i-a așezat viaţa dintru început, iar când îi scoţi de acolo devin stângaci, stânjeniţi, parcă tot timpul gata să își ceară iertare fiindcă au adus noroi pe o pardoseală abia spălată. Așa era bunica. Dacă la ţară fusese ca peștele în apă, la oraș nu își găsea rostul. Aici nu trebuia să coboare de cu zori la fântână, apa curgea la robinet, chiar dacă uneori tulbure sau cu rugină. Salata verde și ceapa nu creșteau în spatele casei, ci stăteau în lădiţe pe un raft, roșiile de la Aprozar erau mai mari decât cele din grădină deși mai puţin gustoase, iar castraveţii veneau din serele Codlea, unde nu îi bătea bruma. Ouăle pe care acasă le aduna unul câte unul de prin cuibare, aici le aducea tata, de la Alimentara, câte treizeci pe un carton. Și ce fel de găini făcuseră ouăle acelea, cu gălbenușul atât de palid? Bunica le privea cu suspiciune, iar pentru un lucru ar fi pus mâna în foc: din ele n-ar fi ieșit niciodată pui… La Brașov nimeni nu spărgea lemne ca să aprindă focul în cuptor. Pâinea venea cu camioanele, în lăzi de plastic, de la fabrica unde vetre uriașe coceau sute de pâini odată. Lumea orașului era rânduită altfel și adesea de neînţeles pentru bunica. Cu unele lucruri se putea obișnui; cu altele, nu.

Se simţea inutilă. La Vlădeni era în picioare la primul cântat al cocoșilor, se scula cu o mie de treburi de făcut pentru ziua aceea și se culca după ora găinilor, fără să le fi dus pe toate la bun sfârșit. La Brașov n-avea decât o misiune, pe care și-o luase singură: să aibă grijă de mine. Și, cum a descoperit repede, noua sarcină era cât cele din sat la un loc – și încă ceva în plus. „Băiata asta e ca argintul viu“, se plângea bunica de câte ori mama pleca de acasă lăsându-mă în grija ei, ori mai degrabă pe ea în seama mea.

Cel mai mult îmi plăcea să o uluiesc. Eram pe teritoriul meu, al orașului, trăind într-o minunată lume nouă pe care i-o prezentam bunicii cu mândrie de proprietar. Și aveam ce să-i arăt! Întâi, telefonul cu fir și cifre pe un cadran, dar altfel decât la ceas. Roteam discul cu degetul de cinci ori, formând numărul mătușii, apoi lipeam receptorul de urechea bunicii. Când a auzit prima oară vocea fetei ei ce locuia tocmai la capătul orașului, răsunând ca și cum ar fi fost lângă ea, s-a speriat și era să scape aparatul din mână. Până la urmă s-a obișnuit cu el, ca și cu radioul, cutia cu voci, începând să asculte în fiecare zi știrile sau teatrul radiofonic. La televizor însă, n-am reușit să o înduplec să se uite – una era să audă glasuri venite de nicăieri, alta să vadă o lume întreagă micșorată, care încăpea într-o cutie din lemn și plastic!

Fiecare crede că a descoperit America tuturor posibilităţilor; generaţia sa a inventat tot ce merita inventat, lumea lui e superioară celei în care s-au născut părinţii și, mai ales, bunicii lui. Mai avansată, poate. Mai bună, am niște îndoieli. De fapt, oricât de mult ar evolua tehnologia, oamenii iubesc sau urăsc la fel ca acum o sută sau o mie de ani. Iar bunica mă iubea nespus și adesea se prefăcea mai uimită sau mai ignorantă decât era în realitate faţă de minunile pe care i le vâram mereu sub ochi, doar ca să-mi facă plăcere.

Aveam și alte bucurii, nu la fel de nevinovate. Bunica suferea de apă la genunchi, auzisem de la părinţi. Adică cum? Apa băută nu știa unde trebuie să se ducă și, în loc să ajungă în stomac, luându-se după mâncare, cobora mai departe, ca să se oprească tocmai la genunchi? Când n-o supărau prea tare picioarele, bunica mă lua la o plimbare în Parc sau până în Piaţa Sfatului, unde iarna se ţinea Orășelul Copiilor. La întoarcere mergeam pe strada Lungă, eu cu pașii mei mărunţi, ea cu ai ei, înceţi și poticniţi.

După ce lăsam în urmă staţia de troleibuze și mai aveam puţin până la acasă, îmi trăgeam ușurel mâna dintr-a bunicii, mă strecuram printr-o familie ce tocmai ajunsese în dreptul nostru și mă ascundeam într-o curte. În câteva clipe bunica băga de seama schimbarea: nu mai eram lângă ea. Se oprea, se uita în jur, neliniștită, dar nu mă vedea nicăieri, de parcă mă topisem în văzduh. Mă striga, uitându-se cu spaimă când la albia plină de mașini dintre trotuare, când la cei care treceau pe lângă ea – o bunică disperată ce își pierduse nepoata ziua în amiaza mare –, unii privind-o cu milă, alţii cu indiferenţă. Pe câţiva îi oprea, întrebându-i „n-aţi văzut o băiată, așa și așa?“, ei ridicau din umeri, iar unii o sfătuiau să se plângă miliţianului ce dirija circulaţia în intersecţia cu strada De Mijloc. Bunica însă n-avea încredere în slujbașii autorităţilor, iar singura uniformă pe care o respecta era cea militară – poate fiindcă bunicul se întorsese din Marele Război cu grad de căpitan, decorat cu Ordinul Mihai Viteazul și, mai ales, în viaţă.

Până la urmă se resemna să vină acasă fără mine. Intra în curte, urca scara cu pași grei, mergea de-a lungul balconului sprijinindu-se de balustradă. În faţa ușii se oprea să își tragă sufletul, să-și adune curajul, apoi apăsa butonul soneriei. Mama ieșea îndată și îngrijorarea de pe chipul bătrânei trecea pe al fetei sale, ca o pată de cerneală întinzân- du-se peste apele sufletului.

— Am pierdut băiata! gâfâia bunica, descriind catastrofa în cuvinte grăitoare.

Acela era momentul în care mă iveam din spatele ei, unde stătusem ascunsă, fiindcă odată intrată în curte nu se mai uita în urmă. Săream într-un picior și băteam din palme, încântată. O păcălisem atât de lesne! Era atât de ușurată încât mă ierta pe loc, apărân- du-mă de reproșurile îndreptăţite ale mamei. Iar eu mă simţeam ca Harry Houdini, ma- rele iluzionist, după ce îi izbutise un număr spectaculos de dispariţie. De-a lungul anilor am repetat scamatoria de câteva ori și de fiecare dată am reușit să îi trag o sperietură zdravănă. Era naivă, n-avea ţinere de minte? Nu m-am întrebat niciodată deși, poate, ar fi trebuit. Acum, când e doar un portret atârnat în galeria amintirilor, cred cu totul altceva: mă iubea atât de mult încât era gata să îmi dea replica potrivită, oricât de ingrat ar fi fost rolul pe care o puneam să îl joace…