Acum e Toamnă, ard pe crengi gutui şi aerul se-mbată cu miros de tămâioasă: “A plecat seninul, visul s-a cules,/ Noaptea, mai adâncă, se îngroapă-n şes,/ Peste depărtare, umbrele se şterg,/ iar spre întuneric, numai anii merg.// Unde este vara? Unde-s trandafirii?/ A rămas neplânsă lacrima iubirii./ Timpurile duse, învelite-n ceți,/ Suie către frunte alte dimineți.” (Virgil Carianopol – „Toamnă”).

Începând cu 12 august, a.c., timp de mai multe zile, toate buletinele de ştiri debutau cu vestea tentativei de asasinare a scriitorului indian Salman Rushdie. Acestui eveniment, Observator Cultural îi dedică nr.1122, 17-23 august, şi are pe prima pagină portretul lui Salman Rushdie – victimă a fanatismului religios islamist, iar Editoralul lui Matei Martin: „Nu există libertate de exprimare fără dreptul la blasfemie”, discută această dilemă. În 1989, într-o dimineață, Salman Rushdie s-a trezit că e un om mort. La acel moment, Rushdie avea 42 de ani şi era autorul cărții „Versetele satanice”. E drept, a devenit foarte cunoscut după ce a fost condamnat la moarte de o autoritate a cărei putere de decizie şi ale cărei sancțiuni țin de un Ev Mediu sau Preistorie ale civilizației umane. Iată povestea scriitorului condamnat la moarte. În 14 februarie 1989, ayatollahul Khomeini, pe atunci liderul Revoluției iraniene, a emis o fatwa prin care îi îndemna pe toți musulmanii din lume să îl asasineze pe Salman Rushdie, pentru a pedepsi astfel publicarea romanului său «Versetele satanice», considerat o insultă la adresa islamului.

E puțin probabil ca ayatollahul Iranului s-o fi citit. Cine ştie de ce s-o fi simțit jignit şi a decretat că romanul e blasfemiator şi toți cei implicați în publicarea acestuia sunt condamnați la moarte. Au fost victime, iar autorul a dus o existență în clandestinitate, ca martorii protejați. De origine indiană, a studiat în Anglia, iar din romanul autobiografic «Joseph Anton», aflăm că studentul Salman Rushdie, deşi ateu, fiind pasionat de istorie şi dorind să afle mai multe despre credința poporului său, dar şi despre civilizația pe care tatăl său o admira şi în cinstea căreia şi-a inventat propriul nume de familie, inspirat de cel al învățatului musulman Ibn Rushd (Averroes) a cerut, la Colegiul King’s College al Universității din Cambridge, unde învăța, să se înscrie la un curs despre viața lui Mahomed, care nu era în programă, dar a fost creat la cererea sa expresă şi i-a fost predat în mod excepțional doar lui, ca student unic, de către bibliotecarul colegiului care avea cunoştințe în domeniu. După absolvirea studiilor universitare, scriitorul Salman Rushdie a construit o alegorie de la personajul istoric a cărui viață o studiase. Condamnarea la moarte a survenit în urma publicării romanului «Versetele satanice», în care se sugerează că profetul Mahomed, pe când i se dictau versetele din Coran de către divinitatea supremă, a înțeles şi notat greşit unele versete şi că acestea i-ar fi fost dictate, de fapt, de Satana, ceea ce, din punctul de vedere al unui fanatic religios musulman, este, într-adevăr, o blasfemie. În “Joseph Anton”, pseudonim, autorul a povestit despre această existență cu noua identitate. Mâna lungă a destinului, după 33 de ani, 12 august 2022, îl ajunge într-o localitate situată în statul New York, unde, pe scena unui festival literar, un scelerat Hadi Matar îl înjunghie de mai multe ori.

Trăim într-o epocă în care cei mai mulți sunt incapabili să discearnă între adevăr şi minciună. A fost un atac feroce şi ne avertizează că nu trăim în cea mai bună lume, iar Salman Rushdie era (mai este?!) un om liber într-o lume pe dos.

Revista Apostrof (nr.8, din luna august) îndeamnă, prin articole interesante, la o lectură atentă. Editoralul Martei Petreu se intitulează “Deale culturii, cu bolile noastre cu tot” şi ne semnalează: “Cel mai frapant fenomen cultural din România pare a fi, în acest moment, impunerea,  generalizarea,  dominația «romglezei»; mulți dintre oamenii pe care-i cunosc, culți sau mai puțin, vorbesc o română presărată cu englezisme, încât îmi vine să spun, în ton cu unul dintre foştii redactori ai “Apostrof “-ului, poetul Virgil Leon: «Bine că, măcar, avem Dicționarul tezaur al limbii române»… Are dreptate: căci, după ce romgleza va ieşi de-a binelea victorioasă, specialiştii, probabil străini, care, sper eu, vor studia măcar o dată la două secole şi cultura română, vor avea la dispoziție «Dicționarul…», aşa incomplet şi «tezaur» cum se află. Până atunci, noi, cetățenii români, ne străduim din greu să nu mai fim ce suntem, să nu mai avem limba noastră. Ministerul Educației se străduieşte ca elevii români să nu mai studieze literatura română sau s-o studieze cât mai puțin”. Această constatare amară vine după“Dosar”-ul, rubrica tradițională a revistei, un excurseseu la cartea: Ion Negoițescu

*Radu Stanca “Un roman epistolar”. Ion Buzaşi în pagina “Ion Ghica – 125 de ani de la moarte” afirmă: “Dintre cărturarii paşoptişti, Ion Ghica este epistolierul prin excelență. Ca şi C. Negruzzi, pentru nuvela istorică, el nu numai că a inaugurat această specie a genului epic în literatura română, dar a rămas şi maestrul ei necontestat”. Aflăm de la Ion Bogdan Lefter că “Nicolae Prelipceanu – un mare poet de viziune, nu de stil” lasă impresia greu de explicat că e subapreciat. «Conversații cu…» îl are invitat pe Mircea Muthu, în dialog cu Alice Valeria Micu. Confesiunea acestuia este tulburătoare: “Tata nu făcuse parte din vreun partid, era avocat, dar, la un moment dat, în 1950, a fost ridicat într-o noapte şi dus la canal, iar după un periplu pe la alte lagăre de muncă, a ajuns la Bicaz. Mama s-a îmbolnăvit de Parkinson. Ca să mergem la tata, m-a luat cu ea într-un autobuz cehoslovac, era o cutie de chibrituri, şi am parcurs drumul pe frumoasele serpentine pietruite şi pline de praf. La vorbitor ne- am văzut cu tata, o altă secvență epopeică. Era o masă lungă de brad. De o parte a ei, veneau vizitatorii, puneau pachetul pentru deținuți, iar milițianul tăia cu foarfeca să vadă ce era înăuntru. Mama m-a ridicat în brațe să mă sărute tata, dar milițianul a smuls-o de lângă masă, i-a spus să stea jos, iar tata nu m-a putut atinge”. Un număr remarcabil.

Mariana Bojan asigură ilustrația la nr.7 al revistei Steaua. În editorialul “Un an”, Ovidiu Pecican face bilanțul la un an de la preluarea acestei reviste: “Într-un an am izbutit astfel să ne păstrăm mulți prieteni şi să ne procurăm alții noi. (…) Toamna care vine pregăteşte pentru cei dornici să ne însoțească într-o aventură complementară:  inaugurarea  şedințelor lunare ale Cenaclului Steaua”. Ilie Rad scrie despre, la despărțirea de Teodor Tihan, “Amintirea lui Teodor Tihan “. Lui Ioan Gyuri Pascu îi dedică omagii: Virgil Mihaiu, Laszlo Alexandru şi Mircea Țicudean. Mariana Bojan, în dialog cu Daniel Moşoiu, mărturiseşte: „Am scris şi am pictat, cam asta e tot ce pot să-ți spun despre mine”. Nu putem omite cronica literară de Andrea H. Hedeş la cartea lui Mircea Mihăeş: „Finnegans Wake, 628. Romanul întunericului”.

Trecem munții, la Iaşi, la întâlnirea cu masivul nr.7 al revistei Convorbiri literare. Articole, recenzii de bună ținută, dar şi un dialog excepțional cu Mariana Sipoş (realizat de Gabriel Argeşanu), despre Marin Preda. G.A.: «Preluând titlul acestei expoziții eveniment, cât este adevăr şi cât este manipulare în moartea marelui romancier?» M.S: «Totul a fost manipulare şi dezinformare. Am dovedit asta încă din prima ediție a cărții mele, în 1999. Declarațiile martorilor, scrise toate după acelaşi tipar (indicat de anchetatori), pentru a susține ideea că Marin Preda era alcoolic şi umbla tot timpul beat, aveau drept scop, la comanda anchetatorilor, să confirme opinia (lansată cu mijloacele specifice de dezinformare ale Securității) că Marin Preda era atât de beat în seara zilei de 15 mai, încât a murit înecat în propria vomă. Spuneți că părerile sunt împărțite: sunt împărțite din cauza celor care repetă mecanic (în presa scrisă, audio-video sau pe internet) această mârşăvie care întinează memoria lui Marin Preda fără să se informeze, fără să citească documentele apărute între timp. (…) Revenind la întrebarea dumneavoastră: dosarul întocmit de procuratura comunistă şi închis foarte repede este o făcătură şi o ruşine pentru justiția din România (ar fi bine dacă ar fi singura ruşine – n.m)». Aflăm că s-a lucrat legendat (sub acoperire) la pregătirea motivării dispariției lui Marin Preda. Concluzia firească: „în urma consultării cu mai mulți jurişti, cred că dosarul de cercetare penală poate fi şi trebuie redeschis”. Al doilea dialog (realizat de George Motroc) o are invitată pe Ioana Diaconescu: G.M.: «…Dacă nu greşesc, prima cronică a fost scrisă de Nicolae Manolescu… Ce a însemnat pentru o tânără poetă susținerea unui mare critic?» I.D.: «În anii aceia critica literară se făcea profesionist şi după criterii bine stabilite. (…). Dacă vreunul dintre aceştia, din categoria grea, scria despre tine ca debutant, calea de scriitor îți era deschisă. Cronicile lui Nicolae Manolescu erau citite şi luate în seamă cu sfințenie. A scrie Manolescu despre tine însemna consacrarea».

Revista Orizont, nr.7, în prima pagină, ne propune spre meditație textul: “Despre credința unora dintre noi în adevărul marxismului” semnat de Horia- Roman Patachievici. Este un eseu dens, un exemplu admirabil de literatură adevărată de idei, o rara avis în presa noastră culturală. De la debut, citim propoziția-axiomă: “Nu există argument pozitiv în favoarea marxismului”. În continuare, preopinentul simte nevoia argumentării: “De fapt, toate argumentele pozitive în favoarea sa fie sunt dovedibil false, fie s-au dovedit în timp false. Nu doar istoria le-a infirmat, prin catastrofele umanitare deduse din marxism ori produse în numele lui, ci şi ştiința: ca ştiință a istoriei, materialismul dialectic şi istoric este la fel de adevărat (sau la fel de fals) ca teoria ciclurilor Yuga (din cosmologia hindusă), mitul Vârstei de Aur (din mitologia greacă şi din Hesiod) sau morfologia civilizațiilor care se nasc şi mor (din Spengler); ca ştiință economică, marxismul e pur şi simplu o teorie greşită”. Despre Ion Negoițescu, în vremea amintirilor, scrie Cornel Ungureanu, iar Marcel Tolcea ne vesteşte că poetul, eseistul şi traducătorul timişorean Șerban Foarță, născut la Drobeta-Turnu Severin, împlineşte 80 de ani. “Obsesia Shakespeare” este tema dialogului dintre Pia Brînzeu şi Cristian Pătrăşcănoiu. „Ițe cu fițe” este o cronică la cartea „Lady Susan”, de Jane Austen. Un număr, ca de obicei, de înaltă ținută.

Revista Ramuri, nr.7, nu se dezminte. Aceeaşi ținută elegantă, ilustrată cu lucrări de Suzana Fântânariu. Editorialul lui Gabriel Coşoveanu: “Instincte autoritariste în acțiune” abordează o temă actuală: raportul dintre putere şi demnitatea umană. În “Istoria din umbra unui nume”, Mihai Ghițulescu încearcă să desluşească cariera de succes sub şase constituții a lui Victor Eftimiu, prin mijlocirea cărții lui Cristian Preda – „Robul succesului”. Omniprezentul Cristian Pătrăşcănoiu are reflecții la cartea lui Thierry Wolton: “Reflecții despre comunism”. La gambitul lecturii, Gabriel Nedelea este atras de reprezentările femeii în literatura română: de la clişeu la tipologie în cartea Ioanei Pîrvulescu: „Alfabetul doamnelor”. Cronica literară a Gabrielei Gheorghişor încearcă să găsească nota fundamentală a volumului „funa máro” al lui Nicolae Prelipceanu: „În funa máro, vitalitatea ironistului se combină cu melancolia difuză a alergătorului de cursă lungă…”

Și nr.6 al revistei Luceafărul de dimineață are aceeaşi ținută elegantă prin care se impune în peisajul revistelor culturale. Editoralul lui Horia Gârbea cu titlul „Mecanisme de distrugere” este o filipică la adresa puternicilor zilei care, de ani de zile, subfinanțează cultura. Se rețin, din acelaşi număr, cronica literară de Dan Cristea despre cartea de „Convorbiri cu Ana Blandiana“; confesiunile lui Alex.

Ștefănescu, care stau sub semnul literaturii, apoi paginile de istorie literară ale lui Ion Adam, la centenarul morții lui Duiliu Zamfirescu, din lectura cărora aflăm că scriitorul diplomat explorase “pivnițele Vaticanului” înaintea lui André Gide. Sunt publicați, ca debut absolut, şi cinci poeți liceeni, selectați în urma unui concurs desfăşurat sub egida Uniunii Scriitorilor.

Numărul dublu, 7-8, al revistei Viața Românească are o temă insolită pentru cititorii de azi: corespondența. Ne-au oferit superbe scrieri ale genului în proză: un Negruzzi, Ghica, Odobescu, Haşdeu sau “Epistolele” în versuri ale lui Grigore Alexandrescu, autori absenți din manualele şcolare de astăzi. Omisiune, cu urmări dramatice, în care epistola, ca mod de comunicare, este pe cale de dispariție. Un eşantion este “Dosar”-ul, semnat de Liana Gehl, despre schimbul de scrisori dintre prințul Vladimir Ghica şi filosoful francez Jacques Maritain: peste 380 de scrisori între începutul anilor 1920 şi 1939, când a izbucnit al Doilea Război Mondial. O cronică exactă la cartea lui Marin Iancu:

„Lumea personajelor lui Marin”, publică Florin Șindrilaru. Un număr remarcabil.

Deschid nr.8 al revistei Contemporanul, de pe coperta căreia admirăm reproducerea după “Peisaj cu ruine” al pictorului Odorado Borrani. În loc de editorial, Nicolae Breban scrie despre “Tirani mărunți” (cei mari care vor fi?), cel vizat fiind Nicolae Ceauşescu. “Religia în epoca romantică. Un imaginar al absolutului”, de Vasile Voia, este o abordare de mare clasă, aparținându-i unui foarte bun cunoscător al domeniului”, afirmă Constantina Raveca Buleu. Cât timp asemenea scrieri de solidă construcție intelectuală continuă să apară, ştiința literaturii de la noi mai are, totuşi, şanse de reviriment şi de supraviețuire. Articolul  lui  Ioan-Aurel  Pop:  “Dubla moştenire a românilor” ne convinge de un fapt: „Creştinarea românilor (ca şi a grecilor sau albanezilor) s-a produs, spre deosebire de creştinarea tuturor celorlalte popoare din jur- în mod treptat şi organic”. Pagina despre Herta Müller: „Când ura copleşeşte rațiunea” o scrie Maria Trandafir şi care, exasperată, exclamă: „Mă bucură faptul că scriitoarea şi-a găsit liniştea şi puterea creatoare în noua ei țară, dar nu înțeleg gândirea ei absolut negativă pentru tot ce are legătură cu România” şi de ce afirmația: „dacă ar trebui să trăiesc în România m-aş sinucide”. Sigur, prețuim performanța literară a Hertei Müller şi alegerea îi aparține. Dar întrebarea care îmi vine deseori în minte este: „Dacă n-ar fi fost scriitoare de limba germană, ar mai fi primit Herta Müller Premiul Nobel pentru această carte?” Ce le trece prin cap, mai degrabă prin altă parte a corpului (!), europarlamentarilor: au propus, cu toată seriozitatea, să se întocmească o listă a cuvintelor indezirabile politic, ceea ce ar transforma Parlamentul de la Strasbourg într-o adevărată poliție politico-lingvistică. Exclami, ca tot românul: „mare mai e grădina Domnului”! Încheiem cu un popas liric în grupajul de poeme al lui Ion Cocora, seducător, din care reproducem:

„Seară duioasă de vară/ Fără pinteni, fără călăreț în şa./ Tu întinsă pe o pajişte din apropiere/ eşti un inel căzut de pe un deget de înger”. Orice femeie este o metaforă. Magda Ursache, cu „Frondă fără formă”, ne avertizează că pendulăm între ipocrizia occidentală şi rânjetul bestiei sovietice. Să ne reamintim versurile lui Jacques Prévert: „O, Barbara,/ Ce tâmpenie e războiul!” O revistă sobră, în ținută academică.

România literară, nr.32, 12 august, are în prim plan Legea învățământului în dezbaterea profesorilor. M-am cantonat la acest număr ca vechi combatant pe frontul didactic. Tonul dezbaterii este dat de diapazonul lui Nicolae Manolescu, prin editoralul „Școala românească în pericol”. Cităm: „Concluzia noastră este clară: proiectul n-are nicio şansă de a deveni o Lege a învățământului cu adevărat reformatoare, capabilă să scoată şcoala românească din impas. O vorbă românească ne dă de înțeles că busuiocul nu poate fi dres. Sacul rupt al şcolii nu mai poate fi, conform obiceiului locului, peticit. E obligatoriu un sac nou. (…) România are grabnică nevoie de o reformă a şcolii, dar nu de o încropeală (…), ci de un plan de măsuri vitale, în stare să aducă învățământul nostru pe calea cea bună. Proiectul actual nu numai că nu va stopa declinul, dar va pune şcoala românească într-un şi mai mare pericol”. La Didactica, se conclude: „Școală cât mai multă! cât mai bună! Școală cât mai românească!” I se lipeşte ca o marcă poştală sistemului actual de învățământ epigrama lui Costin Tudorache: „În lumea noastră ideală,/ Adeseori m-am întrebat: De ce-ți mai trebuie azi şcoală,/ Când poți să iei un doctorat?” Bună întrebare! Între timp, ministrul – autorul proiectului – a demisionat, parcă lovit de adevărul epigramei!…

De Ziua Limbii Române, scrie Dilema veche, Ambasada Franței la Bucureşti a postat acest mesaj pe pagina sa de Facebook: „O zi frumoasă celor care vorbesc limba română, celor care înțeleg ce înseamnă «să ai pitici pe creier», care «plimbă ursul», care «freacă menta» şi care, măcar o singură dată în viața lor, s-au simțit ca «cel mai tare din parcare»”. Intimitatea cu o limbă înseamnă s-o vorbeşti corect, să-i cunoşti subtilitățile, să nu fii pompos şi festivist.

Un servitor al limbii române -Mihai Mustățea