Dicționarele, enciclopediile și chiar alfabetul debutează cu litera A; deschidem trecerea în revistă a revistelor cu Apostrof nr.1, care apare la Cluj. În medalionul ,,In memoriam Dorli Blaga, Marta Petreu scrie pagini vibrante despre moștenitoarea lui Lucian Blaga. Joi, 18 noiembrie 2021, într-un sat din județul Alba Iulia (nemuritorul Lancrăm: „Sat al meu, ce porți în nume/sunetele lacrimei…), a fost înmormântată fiica genialului Lucian Blaga, în cavoul familiei în care se odihnesc tatăl și mama acesteia, cu un ceremonial decent și discret. Dorli Blaga împlinise 91de ani. Rândurile se citesc cu sufletul la gură, urmărind saga manuscriselor lui Lucian Blaga. Tot în această revistă, citim despre marele regizor Liviu Ciulei și spectrul tatălui său, o poveste de roman polițist dintre cele două mari războaie. Poezia e reprezentată de poemele lui József Attila și Ioan Moldovan.

Contemporanul este o revistă veche, însă proaspătă. Are o istorie de 140 de ani, vârstă împlinită anul ce trecu, chiar dacă a avut și sincope în apariție. E o prestigioasă publicație națională de cultură, politică și știință, nealiniată niciunui partid politic. În ultimile trei decenii, „Contemporanul” a devenit mai mult decât o revistă și este acum o tribună la care scriu personalități marcante ale culturii române. Un eveniment este editorialul lui Nicolae Breban care propune Europei două mari vârfuri, doi stâlpi ai umanității: Eminescu și Caragiale. „Dar cum apar marii scriitori-se întreabă N.Breban-nimeni nu știe. Dacă ai numărul de telefon direct al lui Dumnezeu, ai putea să-L întrebi. E una dintre legile cele mai ascunse ale geneticii”. De la Shakespeare, în LDD, Alexa Visarion deslușește „Neliniștile destinului caragialesc”. Vasile Muscă, într-un eseu filosofic, ne avertizează de „Nașterea noului idol: progresul”. Din arhivele demnității, omni -prezentul Ioan-Aurel Pop ne livrează ,,Tentația istoriei”.

La Iași, Convorbiri literare, în editorialul semnat de Cassian Maria Spiridon scrie despre „Cultul ignoranței și refuzul compentenței”(II). Spicuim unele ziceri: „Inerția este emblema omului mediu, suficient sieși, hrănit cu idei primite de-a gata, considerându-se intelectual desăvârșit, nu concede să fie îndrumat”. Într-o democrație, competența și guvernarea se sprijină reciproc. La ancheta revistei: „Critica literară”, azi răspunde Virgil Diaconu, care declară ritos: „Critica oficială manipulează și falsifică în bună parte ierarhia literaturii contemporane”. Într-un dialog, scriitorul Ion Hadârcă rostește: „Eminescu-i simfonia limbii noastre românești”, iar Ion Papuc scrie despre „Ioan Alexandru, inspiratul lui Dumnezeu”. Prolificul Gheorghe Grigurcu, nelipsit din paginile publicației, ne oferă aforisme și citate. Un număr bogat, în care cititorii vor găsi texte potrivite pentru fiecare.

Luceafărul de dimineață, în primul număr al anului, are pe pagina primă poza clasică a poetului național. În pagina a treia, un articol: „Ziua lui Eminescu”, de Mihai Zamfir. Decupăm un pasaj: „Analiza operei lui Eminescu a comportat câteva etape distincte, fiecare în net progres față de precedenta”. Alex. Ștefănescu ne propune cartea unui istoric, Narcis Dorin Ion, care a publicat o valoroasă carte dedicată regalității românești: „o monumentală monografie dedicată lui Carol al II-lea, în cinci volume în format mare, masive, însumând cu mult peste două mii de pagini”. Aniversarea Norei Iuga este marcată printr-un interviu realizat de Angela Baciu.

O revistă care an de an și-a făurit cu tenacitate prestigiul de astăzi, este Observator cultural. Numărul din 9-15 februarie vine cu vestea că Sorin Alexandrescu, autorul unor cărți relevante pentru cultura română („Paradoxul român”, „Privind înapoi, modernitatea”, etc.), nepotul de soră al lui Mircea Eliade, a fost ales membru de onoare al Academiei Române, în ședința din 2 februarie 2022. Din aceeași revistă, remarcăm cronica lui Victor Cobuz la volumul „Exodul mieilor”, al autoarei Irina Georgescu Groza. Romanul „Exodul mieilor” explorează „de la firul ierbii” urmările Dictatului de la Viena din anul 1940 pentru populația românească din Transilvania. Volumul surprinde tragedia țăranilor români care fie au fost uciși în mod brutal de soldații maghiari, fie, dacă au reușit să scape, au fost nevoiți să-și părăsească satele și să pornească în pribegie către zona neocupată de trupele ungare. O poveste bine scrisă, dinamică, cu personaje izbutite și cu mize sociale semnificative. Nu putem să omitem cronica lui Adrian Mureșan la „Istoria literaturii române contemporane”, de Mihai Iovănel, încă una, după altele din alte numere, „Istorie” care a stârnit controverse în lumea literară autohtonă, cu opinii pro mai puține și împotrivă mai multe, cu titlul: „Figura spiritului critic în Istoria lui Mihai Iovănel”! Comentariul debutează abrupt: „O calitate indiscutabilă a lui Mihai Iovănel este știința de a se plasa direct și instant în chiar miezul dezbaterii, adesea fără ocoluri inutile, de a arăta Nordul fără ezitare”.

Orizont-ul timișorean din ianuarie, în pagina a doua, ne supune atenției: „Un regizor pentru eternitate”, în rememorările lui Cornel Ungureanu. Cel din urmă, autorul unei ingenioase cărți, „O istorie secretă a literaturii române”, și promotorul sintagmei „geografia literară”, deapănă caierul amintirilor cu și despre regizorul Aureliu Manea, despre succese și căderi ale spectacolelor de la Teatrul orașului. Un proiect eșuat este „Maitrey”. ,,Maitrey” este cea mai frumoasă carte despre dezastru… Îți arată punct cu punct, secvență cu secvență cum se adună, cum se împlinește, cum se naște în fața ochilor tăi un adevărat dezastru. Dacă-mi scrii un scenariu după «Maitrey », aș vrea să-i faci pe actori să simtă că ei trăiesc înfrângerea – sunt făcuți pentru asta…

„Îi spun că toate cărțile mari ale literaturii române sunt despre eșec, dezastru, catastrofă. Scriitorul român e un expert al nefericirii, viața l-a familiarizat cu asta. Nimeni nu posedă arta de a pierde ca prozatorul român”. Un memorabil interviu, realizat de Adriana Babeți, cu medicul Dorel Săndesc, se numește premonitoriu: „Un pacient numit România”. Dorel Săndesc, eminent medic în specialitatea ATI, este profesor universitar. La întrebarea: –Este România la ATI? Ar trebui reanimată? Ce terapii i-ai aplica? Răspunsul este amar și necruțător:

„– Tot Jim Wallis spunea: Câteodată, un dezastru natural scoate la iveală dezastrul social. Cât de dureros s-a evidențiat acest adevăr acum. În oglinda limpede, neiertătoare a crizei se reflectă dureros toate tarele, care (…) determină un tablou lamentabil al societății noastre, pe toate planurile: o clasă politică jalnică, lipsită de responsabilitate, incapabilă să depășească interesele și orgoliile de grup și un populism ieftin în cele mai grele momente prin care trece comunitatea care i-a ales; un sistem media decăzut, lipsit de standarde (…); un nivel precar de de educație și civilizație, cele mai scăzute din Europa, reflectat de toate statisticile oficiale.

Îmi iubesc poporul din care fac parte și îl consider victimă, nu vinovat de situația în care se află. Dar, medic fiind, oricât de dureros ar fi, este esențial să ai capacitatea să stabilești clar un diagnostic, sever cum este, ca singura șansă de a încerca să tratezi, să salvezi. Și, din perspectiva acestui diagnostic, România este în stare gravă, critică. Țara mea. Ești (este) de ATI și are nevoie de Reanimare. (…). Dar tratamentul etiologic al gravei suferințe a poporului nostru, care trebuie institut rapid și intensiv este unul singur: educația”.

Steaua, revista clujeană din ianuarie, debutează cu editorialul semnat de Ovidiu Pecican: „Mitologii identitare”. Pentru Călin Teutișan, în dialog cu Daniel Moșoiu, „Eminescu nu este o cometă, apărută din senin pe cerul perplex al literaturii române”, iar pentru Mircea Popa, Nicolae Iorga este îndrumătorul național, un întemeietor de cultură națională. Horia Bădescu publică un florilegiu din „Poemele păsării – vânt”, iar Ady Endre, în traducerea lui Kocsis Francisko, este în paginile revistei cu unele poezii care aduseseră un suflu nou în literatura maghiară. O revistă cu o istorie de peste o sută de ani, Viața românească, are ca editorialist pe Nicolae Prelipceanu. „După 32 de ani” se numește editorialul, din care extragem un paragraf edificator: „Așadar, multe s-au schimbat, dar în mentalitățile noastre – da, ale noastre, – multe au rămas aceleași”. „Adevăruri tăcute” despre Shakespeare scrie Alexa Visarion. Nu omitem interviul cu Radu Oltean de Cristian Pătrășcănoiu, comentarii critice de Gheorghe Grigurcu, Irina Petraș, M. Mircea, V. Ciobanu, Tudorel Urian, Mircea Moț, Florin Toma, Mar- ginalii de Liviu Capșa și Restituiri de Dan Gulea.

Revista craioveană Ramuri, nr. 2 a.c., ne furnizează plăcuta surpriză prin cronica literară a Gabrielei Gherghișor: „O cutie magică a teleportărilor” la volumul apărut la Editura Humanitas – „Cartea orașelor”, parte a unui proiect în care Andreea Răsuceanu este implicată într-o triplă ipostază: de editor, de prozatoare și de critic literar. Și acum surpriza: Primul oraș teleportat este Rm.Vâlcea, sub pana lui Marius Chivu: „(…) multe bucăți din antologie sunt proze de arheologie a memoriei. (…) Marius Chivu, Adela Greceanu, Borco Ilin scriu proze rememorative, cvasi-nostalgice despre adolescență și formare, amintind de inconturnabilul «De veghe în lanul de secară» al lui Salinger. (…) Un lieu de mémoire (în sensul definit de Pierre Nora) din Vâlcea, precum fântâna din Parcul Zăvoi, unde la 29 iulie 1848 avusese loc o mare adunare populară și un grup de cântăreți dirijați de Anton Pann intonaseră pentru prima dată imnul revoluționar «Deșteaptă-te române», devine și un important reper spațial al memoriei naratorului”. „Cartea orașelor” se dovedește un volum de proze scurte, majoritatea de foarte bună calitate, multe pe tema memoriei.

România literară este revista fanion a Uniunii Scriitorilor din România. Vom încheia periplul revistelor cu numerele 5 și 6 ale acesteia. Editorialele lui N. Manolescu au o temă comună și actuală, a simptomului „asimetriei indulgente” (formula este a lui Ferdinand Mount), ce guvernează cele două extreme în percepția publică. Suntem severi cu extrema dreaptă și indulgenți cu extrema stângă; primii sunt băieții răi, chiar dacă sunt autori și de multe fapte bune, ceilalți sunt băieții buni chiar dacă au comis destule rele. Editorialul nr. 5 poartă titlul: „Les extrèmes se touchent” și debutează cu frazele: „Extremele se ating, spune vorba franțuzească. În politică, ca oriunde”. Punând față în față cele două extreme, criticul descoperă șase caracteristici comune extremei politice stângi și extremei drepte din România: 1) Suveranismul. 2) Încremenirea în istorie. 3) Autocrația. 4) Populismul 5) Refuzul diversității. 6) O credință revelată. Autorul, înainte de a le analiza, ne precizează: „mă refer la extrema-dreaptă (fascismul, bunăoară) și respectiv la extrema-stângă (comunismul). Și N. Manolescu, care a fost și președintele unui partid politic dispărut între timp, conchide: „Rareori s-a remarcat faptul că extremele politice se întâlnesc în măsura în care ambele ideologii purced de la o credință revelată: marxismul n-a fost în definitiv altceva decât o religie ale cărei adevăruri s-au revelat prin gura unui profet laic. Religia și marxismul au în comun caracterul revelat și nenegociabil a lui crede și nu cerceta. Nu sunt primul care a făcut această legătură. Sper să nu se considere o blasfemie”. La unison cu editorialul, Alexandru Călinescu face „O radiografie a islamo-stângismului”, pornind de la o anchetă a ziarului „Le Monde”. Autorul folosește ancheta pe care o întreprinde Mohamed Sifaoui și care aduce o mulțime de dovezi ce confirmă complicitatea dintre islamism și extrema stângă. Rubrica „Restituo” de Răzvan Voncu are ca subiect „Ion Heliade-Rădulescu, mesianicul conceptual”. Cristina-Ioana Dima, parcurgând ,,Istoria insulei” de Evgheni Vodolazkin, scrie despre timpul unei alte vremi. Al doilea editorial, „Political correctness în studiul istoriei”, conchide: „convingerea mea este că ideologia nu are ce căuta în studiul istoriei. Studiul istoric nu e un cameleon care-și modifică după împrejurări culoarea”. Apariția la Tirana a unei antologii din poeziile lui Cezar Ivănescu, în traducere, determină pe Răzvan Voncu să scrie cronica literară: „Reîntâlnire cu DON CEZAR”, prilej pentru critic de a pleda pentru o mai dreaptă prețuire a unui mare poet – Cezar Ivănescu, din care reproducem poezia „Amintirea Paradisului”, una dintre cele mai frumoase din lirica românească: „Când eram mai tânăr și la trup curat, /Într-o noapte, floarea mea, eu te- am visat, /Înfloreai fără păcat, într-un pom adevărat /Când eram mai tânăr și la trup curat. //Nu știam că ești femeie, eu bărbat/Lângă tine cu sfială m-am culcat /Și dormind eu am visat, tu, visând, ai lăcrimat / Când eram mai tânăr și la trup curat. //E pierdută noaptea aceea de acum! /Carnea noastră, de-i mai știi al ei parfum /Poamele ce-n poame stau, gustul cărnii tale-l au /Și cad mâine toate, putrede, pe drum. //Fă-l să fie, Doamne Sfinte, numai om /Pe acel care ne-a ispitit sub pom /Și când pomul flori va da, fă să-i cadă carnea grea, /Cum cădea-va, după cântec, mâna mea…” În același număr, Simona Preda, succint, prezintă o interesantă sinteză tipologică despre noi creionată de cartea lui Ovidiu Pecican. Neobositul Gheorghe Grigurcu, la semnul de carte, scrie „Amintirea lui Mihai Buracu”. La ex libris, Mircea Anghelescu ne face cunoscută „Poezia românească din Basarabia”. „Jurnalele pariziene” ale lui Ernst Jünger prind viață sub condeiul lui Radu Tudorancea. Două pagini sunt dedicate de Doina Condrea Derer unor „Poeți italieni de azi”. În final, și povestea premiului Nobel pentru Literatură din anul trecut. Mare surpriză, mare  Și da și nu. De când juriul Academiei Suedeze este atins de pandemia corectitudinii politice și, în alegerea lui, au pondere și alte criterii decât valoarea literară, vom avea mirări la aflarea laureatului. Premiul Nobel pentru Literatură din 2021 a fost acordat romancierului Abdulrazak Gurnah. Da, în România n-a auzit mai nimeni de el, fiindcă nu este tradus, dar nici casele de pariuri literare nu au mizat pe acest outsider. Aceasta nu înseamnă că laureatul nu scrie bine, iar juriul a motivat alegerea acestuia „… pentru abordarea fără compromisuri și plină de compasiune a efectelor colonialismului și a destinului refugiaților suspendați între culturi și continente”. V-ați lămurit, au ba? Dar cine e laureatul de anul trecut? S-a născut în 1948, a copilărit pe insula Zanzibar din Oceanul Indian, iar către sfârșitul anilor ‘60 a ajuns în Marea Britanie ca refugiat, unde, la vârsta de 21de ani, a început să scrie literatură. A publicat zece romane și mai multe nuvele, una din temele lui predilecte fiind cea a refugiaților. Revistele de cultură din insulă au scris că „romanele sale evită descrierile stereotipe și deschid calea pentru noi perspective asupra culturilor diverse din Africa de Est, acestea fiind atât de necunoscute în multe colțuri ale lumii”. Aminte scriitorului român veleitar!… Acestea fiind zise și scrise, încheiem prima rubrică: ,,Cronica (Panorama) revistelor” și semnăm: Mihai Mustățea.

  • · ·