Sărbătorile de iarnă au trecut, dar atmosfera acestor zile doresc să ne urmeze în anul care vine, dragi cititori ai revistei Vâlcea literară, primiți Cronica revistelor? Una proaspătă de început de an… O iarnă amestecată cu o toamnă nesfârșită. Anotimpurile au luat-o razna, iar lumea nu se simte prea bine nici ea. În acest peisaj de toamnă-iarnă, nici colindele nu mai au farmecul de altădată. Un fragment de colind din revista Literatura și arta: „Dar știu colindătorii: sătenii de alt-dată/ Plecați în țări străine, la ceasu-acest curat,/ Cu-o lacrimă în pleoape, le rătăcește gândul/ La casa părintească necolindată-n sat.” (Titus Știrbu-Colind cu lacrimi).

Primul colind îl facem, la Cluj, pentru premiile revistei Apostrof. Laureații acestui an: Premiul Ion D.Sârbu – Hanna Bota pentru romanul Trei femei, cu mine, patru; Premiul Radu Stanca – Adrian Papahagi pentru seria Shakespeare interpretat de…; Premiul Nicolae Balotă – Dimitrios Kanellopoulos și Eugen Uricaru pentru traducerea în limba română a operei poetice a lui Konstantinos P.Kavafis și Premiul I.Negoițescu – Miriam Cuibus pentru scenariul spectacolul Memo, Teatrul Național din Cluj. Titulatura cerchistă a Premiilor revistei Apostrof merită o explicație. În 1973, când s-au împlinit treizeci de ani de la trimiterea către E.Lovinescu a Manifestului lor, cerchiștii, în drum spre Sibiu, au trecut prin Cluj, pentru a merge la mormântul lui Radu Stanca, fostul lor lider. Cu acest prilej, ei au dorit, programatic, să se întâlnească cu reprezentanții Echinox-ului, considerând că, după treizeci de ani, apăruse din nou, pe lângă Universitatea din Cluj, încă un grup tânăr independent, intransigent din punct de vedere etic și estetic, nedispus să accepte realismul socialist și complicitatea cu regimul. În ‚90, când s-a înființat revista Apostrof, redacția a fost alcătuită, de la început până astăzi, din membri ai grupării Echinox. Puncte de reper însemnate de Ștefan Melancu ne orientează în articolul: Monica Lovinescu și estetica în fața istoriei. Iulian Boldea aude Vocile memoriei, din romanul Voci la distanță, de Gabriela Adameșteanu.. La Ancheta Apostrof: Libertatea de a scrie răspund: Simona Popescu, Ioan-Aurel Pop, Ruxandra Cesereanu, Vasile Igna, Lucian Vasiliu, Alexandru Jurcan, Radu Găvan, Kocsis Francisko și Leo Butnaru. „Suntem cu toții unicate!” afirmă ritos Dragomir Costinescu în conversații cu…

Citim în ultimul număr Apostrof, editorialul lui Ion Vartic: Teii sînt sumbri la Cluj este un text alarmant și un strigăt la încercarea edililor din Cluj, și nu numai, de a rescrie arhitectura orașului (orașelor) din Transilvania (vezi Turda, Sibiu, Oradea…). Calendarul ne amintește de Laurențiu Ulici și comentariul la zicala:„ne-am făcut frate cu dracul ca să trecem puntea.” De câte ori am apelat la o atare soluție, am făcut-o cu gândul că odată puntea trecută ne va fi ușor să retractăm pactul. Nu e așa de ușor să-l alungi și, deseori, ne-a costat în existența noastră ca popor și statalitate. Astfel spus, a te face frate cu dracul până treci puntea este întotdeauna, la scară istorică, o soluție falsă. Aparența izbânzii ține de Clipă, realitatea înfrângerii e ratificată de Timp. La Puncte de reper, Mircea Moț, în articolul: O carte la topit, rememorează: „În anul 1971, I. Negoițescu publica la editura Eminescu, «Lampa lui Aladin», volum retras foarte repede din librarii și dat la topit, din cauza textelor din carte.” Lampa binecunoscutului personaj din O mie și una de nopți poate fi acceptată ca o metaforă pentru demersul unui critic, luminând Textul. Criticul conturează asupra literaturii contemporane o perspectivă ce nu poate trece neobservată și scoate opera cvasi autonomă dintr-o stare de singurătate prin actul critic. În Gramatica suferinței, Iulian Boldea glosează la Proba focului, de Ion Pop: „Dincolo de mode poetice, lirica lui Ion Pop se remarcă printr-o continuă reînnoire și remodelare de sine.” Ștefan Melancu, în recenzia: Judith Mészároș și despărțirea de poezie, încearcă să ne convingă că avem în față „o poetă unică în toată literatura noastră de după 1990, cu un destin contorsionat și dramatic.” Despre destin s-ar putea să aibă dreptate, dar exemplele extrase sunt neconvingătoare. La Dosar a venit Carol Iancu și încearcă să dezlege enigma: De ce s-a sinucis Voronca? și publică 25 de scrisori inedite ale poetului. Din Ancheta Apostrof: Libertatea de a scrie, decupăm fragmente: Hanna Bota: „Nu scriu nimic fără să fi trăit în prealabil. Acesta e datul meu.” Gabriel Coșoveanu a fost, vorba poetului „paznic de far” și a aflat că nu există decât metafora „libertății de a trage cu pușca.”

O colindă și la revista Steaua, număr dublu 11-12. Editorialul lui Ovidiu Pecican: Bucurii literare ne transmite o doză de optimism. Crede că ne aflăm într-un moment istoric al îmbogățirii consistente a literaturii noastre naționale. Să-l lăsăm să-și epuizeze optimismul. Cum minoritatea germană din România în perioada interbelică număra aproape 800.000 de membri, România își datora înfățișarea în anii ‚30 și contribuției economice și culturale a germanilor trăitori aici. Ne spune Lukács József în rezumatul dedicat opului: Limbă și cultură germană în România (1918-1933), coordonat de Andrei Corbea-Hoișie și Rudolf Gräf. La centenarul lui Dimitrie Cantemir, în articolul: Republicile independente ale lui Dimitrie Cantemir și o problemă nerezolvată, Adrian Lesenciuc constată: „Nu încape îndoială în afirmația că prințul Cantemir este deschizător de drumuri în etnografia și arheologia românească, dar și că Descrierea Moldovei este o lucrare cu adevărat autentică.” Se alătură în paginile următoare schimbul de scrisori dintre Voltaire și Antioh Cantemir, fiul lui Dimitrie. Ana-Maria Stan ne scoate din ignoranță și ne dezvăluie că: Transilvania- tărâmul de dincolo de păduri, cartea scriitoarei scoțiene Emily Gerard din secolul al XIX-lea, prezintă în detaliu numeroase obiceiuri, legende, tradiții și superstiții ale diferitelor grupuri etnice din Transilvania, i-au servit drept sursă de inspirație lui Bram Stoker, autorul celebrului roman Dracula. Nicolae Mecu continuă serialul: Intelectualii și răul. Iluștrii scriitori, precum G. Călinescu sau Tudor Vianu au oferit în anii ‚50 celor tineri un model etic situat mult sub înălțimea intelectualității lor. Aferim! Să fie chiar așa?! La plecarea Angelei Marinescu (1941-2023), Ion Pop scrie:

„Angela Marinescu avea un spirit al competiției mărturisit nu prea de mult și public, ca și orgoliul propriei valori, și nu mai puțin o doză de histrionism, de joc mai degrabă grav cu măștile, colorate, acestea, cel mai adesea în cenușiu, în negru și sânge.” Ion Copcea, un prolific comentator, întâlnit în destule reviste, transcrie: Existențele poetului Ion Pop.

O tentativă de interpretare. Cuprinsul revistei pe anul 2023 închide publicația, o revistă interesantă și incisivă.

Urcăm colindul la Tribuna, revista susținută, în mare parte, de eseuri ample, teoretice, un număr pus sub semnul imaginativului uman, cum scrie pe prima copertă. O titulatură prețioasă și grea, care obligă și promite, evident. Studiul (sinteză) care dă titlul îi aparține lui Mircea Arman. Primim cu plăcere de lector rândurile lui Andrei Marga. La pagina de poezie, remarc Poemele Mihaelei Claudia Condrat și citez: „cum vine seara în sat/ pe la margine de drum/ poate te ia prin surprindere/ vine de fiecare dată/ sigur/tiptil/ nu întârzie/ vine de fiecare dată/ cu aburii de la alcool/ ca îngerul ținând o lumânare.” (din ciclul dumnezeii satului). Grafica vie și elegantă, ca la fiecare număr.

Survolăm Carpații, la Iași, pentru Convorbiri literare, ultimul număr al anului. La Atitudini, Cassian Maria Spiridon, cu o voce de Casandră, în pagini nu prea vesele, scrie Nelimitele exterminatoare ale nazismului și ale comunismului. Secolul care a trecut a strălucit prin capacitatea incredibilă a masacrării oamenilor de către alți oameni, situație dusă la nelimite în urma preluării puterii de către comunismul impus de Lenin și de către nazismul impus de Hitler. Au și avut numeroase puncte comune, pe care Alain Besançon le enumeră în Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism și unicitatea «Șoah»-ului.” Memoria istorică, cum atenționează istoricul francez, nu tratează cele două fenomene în mod egal, cum firesc ar impune adevărul istoric. Este șocant contrastul dintre amnezia comunismului și hipermnezia nazismului, ambele regimuri la fel de feroce, dar cu un număr de victime diferit, balanța înclină catastrofal în partea primului. Se pare că un sindrom Stockholm, în care nenumăratele victime directe sau colaterale ale dictaturii comuniste ajung să simpatizeze cu propriii călăi, atât de eficientă a fost mașina de propa- gandă, de ștergere a gândirii proprii, inoculată cu utopia viitorului luminos.

Tema memoriei personale și a memoriei unui popor este incomparabil tratată de Cinghiz Aitmatov, scriitor sovietic, din Kârgâzstan; a fost un mare scriitor kirghiz, atât de mare încât președintele Kârgâzstanului a declarat ziua de 14 iunie 2008, în care a fost înmormântat scriitorul, zi de doliu național. O legendă extraordinară, care face miezul cărții lui Cinghiz Aitmatov- O zi mai lungă decât veacul, publicată în 1986- legenda mankurților, a celor cărora le-a fost furată memoria este și despre acești neomankurți ai vremurilor noastre. O parabolă a spălării memoriei de către un regim totalitar, fie el comunism sau nazism. Cristian Livescu răspunde la Ancheta revistei: Eminescu azi cu: Menirea și condiția ediției Maiorescu, afirmarea geniului eminescian. „Mi-aș fi dorit ca Labiș să fi rămas în viață”, mărturisește Cosmin Perța, autorul cărții despre Nicolae Labiș, în Colecția Biografii, de la Editura Polirom, în dialog cu George Motroc. Nu lipsește Gheorghe Grigurcu, cu textul: Hedonismul unui text, iar Theodor Codreanu continuă, cu al doilea episod, Glose barbiene. Nostalgic, Mircea Popa, în articolul Alexandru Husar, dezvăluie: „Printre oamenii de cultură care mi-au marcat inceputurile s-au numărat și doi oratori: Vasile Netea și Alexandru Husar.” Gheorghe Cliveti își continuă serialul Idei conducătoare în xenopoliana-sinteză istorică. Ioan Holban dedică o temeinică exegeză lui Paul Georgescu. „În vis m-a lovit cineva cu o nuielușă/ dar cine mi-a spus: Trezește-te cenușă!?/ Această voce n-o pot uita/ părea o voce de pușlama.// Vocile serioase nu umblă prin vis/ ele n-au acces în hilarul nostru paradis./ Prin vis hoinăresc doar vocile de cinci parale/ cam într-o ureche, cam descusute, cam guturale”, versuri citate de hoinarul Cristian Livescu în Emil Botta, poetul care și-a cenzurat nemilos creația (II). Adrian Rachieru ne surprinde prin formularea: Celălalt Nichita. Nichita Danilov este Celălalt. Tot despre Celălalt: Nichita Danilov, mărturisire de împăcare și de pocăință, publică un comentariu Constantin Coroiu. La anul Cantemir, Aureliu Goci participă cu însemnările: Dimitrie Cantemir, trei secole de la trecerea în eternitate. Studiul lui Pompiliu Crăciunescu: Umbra lui Boețiu și spectrele romanului este o binevenită cronică la romanul lui Vintilă Horia: Prigoniți-l pe Boețiu, un contemporan peren acest Boețiu. Revista ne răsfață ca de fiecare dată cu Valentin Talpalaru și a lui comPRESA REVISTELOR.

Din ultimul număr pe 2023 al revistei Contemporanul remarcăm pe Nicolae Breban, care cu o voce autorizată desființează: Mitul disidenței. În deplină cunoștință de cauză și contemporan cu evenimentele care au creat false aureole sau au exagerat dimensiunile personajelor, scriitorul face precizări tranșante, sine ira et studio. Au fost doar vorbe, discursuri mai mult sau mai puțin fulminante, nu au organizat ceva cu adevărat pericu- los. Suntem informați că Biblioteca Academiei a lansat cel de-al doilea volum din ampla monografie dedicată istoriei instituției în perioada 1866-1918. Mircea Platon la Polemice, prin articolul: Identitate și postidentitate anunță: România în pericol. Pericolul vine de la cenzura corectitudinii politice, care diferă radical de cenzura altor epoci, chiar și față de Cenzura Inchiziției, în sensul în care ea se întoarce și asupra trecutului, pe care îl purifică; este afirmația lui Mirel Taloș în intervenția: Noua ideologie a cenzurii. Continuă avertismentul Aura Christi, care în Demnitatea României. Relativizarea valorilor ne tenționează:

„Sunt puse la zidurile judecății și ale oprobriului cei care au forța de a se opune avalanșei numite cancel culture. Sunt închise bisericile și catedralele- ceea ce s-a întâmplat și în timpul dictaturii comuniste.” Există o soartă a cărților, una în care ele se încumetă să apa- ră numai când vor? Răspunde Marius Miheț în studiul: Alexandru Vona și retragerea din destin. Constantin Toader scrie și ne amintește: Importanța studierii istoriei în vremuri întunecate. Revista are o temă: ce se întâmplă cu istoria, cu națiunea? Răspunde Ioan- Aurel Pop: Istoria-știința și arta de a reconstrui trecutul. La Teatru, Dana Pocea aduce pe scenă: Silviu Purcărete între realitate și ficțiune. De citit revista filă cu filă.

Comentăm numărul dublu 11-12 al revistei Luceafărul de dimineață. Horia Gârbea este prezent cu editorialul: Unii morți, alții plugari. Este o privire à vol d’oiseau asupra criticii din revistele literare. Întâmpinări și demisionari – „unii morți, alții plugari”. Așa arată azi peisajul criticii de întâmpinare. La cronica literară, Dan Cristea scrie rânduri memorabile despre Romanul lui Camil. Să-l cităm: „Nu se poate vorbi, ca la Proust, de o ucenicie a omului de litere de-a lungul operei, dar o recitire a cărții, cum încerc și eu aici, în acest articol, poate depista și exemple, deloc trase de păr, de autoreferențialitate, când romanul se referă la el însuși și la modul cum este scris.” Romanul care face obiectul studiului este Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Petre Răileanu privește cu lupa pe Victor Brauner, la care „ochii evocă misterul interior al ființei.” Anastasia Dumitru surprinde o latură a vocii din eter de la Europa Liberă: Monica Lovinescu și vocația adevărului. O pagină de Poeme ale lui Grigore Hagiu ne surprinde prin prospețimea versurilor. La in memoriam, o pagină de versuri ale regretatei Angela Marinescu. Semnalăm și prezența lui Leo Butnaru cu o pagină de Poeme. Un titlu frumos de cronică, la cartea lui Ștefan Mitroi: Pisica surdomută și alte unsprezece povestiri, găsește Ana Dobre: Din absențe se întrupează poveștile… Ion Lazu, cu Scriitori în pușcăriile comuniste din România, ne amintește că 15 noiembrie este Ziua internațională a scriitorilor întemnițați. Gabriela Popescu dedică pagina de final pictorului vâlcean: Gheorghe Dican. După 31 de ani. Și la mai mulți ani, Gheorghe Dican!

În Observator Cultural, din 10 noiembrie a.c., citim o emoționantă evocare Angela Marinescu – importantă poetă, dispărută dintre noi la 3 noiembrie, de Cezar Gheorghe, cu titlul: Acea „fată NU”. O recunoaștem pe autoarea Fugilor postmoderne în portretul lui Cezar Gheorghe: „Cu Angela nu vorbeai, ci încercai să îi răspunzi cât mai bine la provocările pe care ți le arunca. Îi plăcea să îți testeze limitele, să vadă din ce ești făcut, era conflictuală și îți cerea întotdeauna să mergi mai departe cu o idee sau cu o atitudine, fără jumătăți de măsură. Când ieșea din casă, era înconjurată întotdeauna de poeții ultimei generații, care vedeau în ea un fel de preoteasă punk, propăvăduind revolta, o anarhistă adevărată, ce refuza orice formă de complezență. Devenea atunci acea „fată NU” din poemul ei cunoscut.”

Ramuri din decembrie, la editorialul lui Gabriel Coșoveanu: Literatură și politică tractate de postmodernism judecă pe anumiți politicieni, după reprezentările lor asupra lumii și-i plasează în categoria postmodernității hardcore, deși ei nu au auzit de respectivul cuvânt. Satrapii contemporani (politicienii cu care ne-au blagoslovit alegerile libere) par, în acțiunile lor barbare, cuprinși de o febră a ignorării realității. Nicolae Prelipceanu, la semnal(e), ne atrage atenția prin: Două cărți și lumea de azi. O carte apărută în 2014 la editura Grasset: Le fascisme islamique, de Hamed Abdel-Samad, fiind și el, ca și Salman Rushide, obiectul unei fatwa. Poate n-ar fi rău să mai aruncăm din când în când câte un ochi și într-o altă carte, intitulată Ciocnirea civilizațiilor, de Samuel P.Huntigon… La focus, Cristian Pătrășconiu face cu cititorii Gimnastica minții și ne propune câte o carte pentru fiecare lună a anului. La cronica literară, Gabriela Gheorghișor ne dirijează pe Drumul spre simplitate, în analiza volumului Proba focului, de Ion Pop. Pe acest drum, citim: „Proba focului dovedește, o dată în plus, extraordinara vitalitate a spiritului lui Ion Pop, poetic, și nu numai. Un clasic în viață.” La Ancheta Ramuri se face Un bilanț al postmodernismului. În concluzie, G.G. recurge la Lampa lui Diogene și ne readuce in memorie un dialog din romanul Prințul Ghica, în care Dana Dumitriu imaginează un dialog între pașoptistul Ion Ghica, în ipostaza de susținător al progresului, și un preot din Ghergani, apărător al tradiției. Viorica Gligor scrie cu: Pasiune, nebunie și poezie despre romanul: Stăpânitorul și cuceritorul meu, de François-Henri Désérable. Cătălin Davidescu creionează carnet plastic.

Ultimul număr al revistei Orizont ne propune un amplu interviu al lui Cristian Pătrășconiu despre Tabuul totalitar cu Andrei Ursu. Vasile Popovici surprinde Marea absență fizică a scriitoarei germane Herta Müller, laureată a Premiului Nobel, din peisajul cultural al Timișoarei chiar în anul Capitalei Europene a Culturii. O anchetă incitantă, realizată de omniprezentul Cristian Pătrășconiu, are întrebarea-titlu: Care este primul scriitor în carne și oase pe care l-ați întâlnit? Romanul Chiajna din casa Mușatinilor al Simonei Răsuceanu este recenzat în: Îmbrățișarea istoriei de Alexandru Oravițan. Alexandru Ruja este preocupat de Starea de căutare din volumul lui Ion Pintea: O sută și una de poeme. O pagină de istorie literară, cu notații pertinente, are Radu Pavel Gheo: Literatorul la final: ultimul elan. Nu omitem pe Anemone Popescu și rubricile consacrate de-acum: Tur de orizont și Cronica măruntă.

Un volum masiv și dens, cu articole și rubrici care de care mai interesante, este dublul numar 11-12, al revistei Viața Românească. Editorialul lui Nicolae Prelipceanu, pentru titlu, adoptă un vers din Ion Barbu: Om uitător, ireversibil… Acest vers din Ion Barbu pare că este, dincolo de ce va fi voit poetul să spună, o definiție a noastră, a tuturor. Pentru că dacă n-am fi cu toții uitători (și ireversibili) nu ne-am lăsa surprinși de cruzimi și ticăloșii, așa cum se întâmplă aproape zi de zi și ceas de ceas. Sunt trecute în revistă câteva: teroriștii din speța celor din Daesh, soluția finală nazistă, gulagul și crimele bolșevice, din 1917 și până în zilele noastre. Atenție, oameni, acelor care au mai rămas, nu uitați niciodată aceste crime! În anul Cantemir, biruit-au gândul pe Ion Hadârcă să treacă la scris despre Poemul ieroglific cantemirian. Pagini memorabile, la remember, citim George Constantin-o nemurire, în amintirile lui Alexa Visarion. Lecția -Viața ia timp, iar timpul ia tot… Colegul și prietenul Florin Șindrilaru recitește pe: Adrian Popescu-Umbria, diamantul, trandafirul și moneda. Decupăm un fragment: „Dacă diamantul este un simbol al absolutului în perfecțiune, dacă Umbria este patria de vis, Arcadie încă imaginară, etalând apoi un univers atotcuprinzător și deja alcătuit, palpabil și pulsatil, trandafirul și moneda sunt două serii simbolice care se dezvoltă în planul interior al universului său liric, dezvăluindu-și și astfel lumea mirifică…” Niște Completări la poezia antumă a lui Leonid Dimov aduce Ion Bogdan Lefter. Un fragment de roman, cu titlul Balada bărbatului mort la marginea pădurii, este prezența lui Liviu Cangeopol. Cred că a venit vremea să judecăm, la rece, fără ură și părtinire, opera scriitorului Paul Goma. Asta și face, la restituiri, Jean Dumitrașcu în eseul: Paul Goma: „O ce veste minunată”… Cu Scriitoare iraniene de limbă persană și anglofone, Greta Tartler ne impune, încă o dată, buna cunoaștere a literaturii din Orientul Mijlociu. Editorialistul Nicolae Prelipceanu e spectator la Zile de teatru la Chișinău. Fl Toma, Iulian Bitoleanu și Ecaterina Țarălungă consemnează în Miscellanea, iar Liviu Ioan Stoiciu, soldat la datorie, alcătuiește Revista revistelor.

A sosit, nu știu cum, spre citire revista Poesis de la Satu Mare, lunile iunie/iulie/ august. O copertă elocventă și 75 de pagini ce aruncă un dram de curiozitate cititorului. Revista adună printre semnatari pe D.Păcuraru, Liviu Antonesei, Gheorghe Glodeanu, Gela Enea, George Vulturescu, vinovat pentru apariția revistei în această parte de țară, Gheorghe Grigurcu, Dumitru Velea, Dumitru Augustin Doman și Jean Dumitrașcu. Cu o suită de poeme este publicat și Nicolae Nistor, poet din urbea noastră, care de La o pileală cu Marx urcă pe Calul troian („un cal invizibil care aleargă prin istorie pentru/ salvarea iubirii”).

Colind de final la România literară, nr.51-52. În editorialul Amintiri despre Andrei Oțetea, Nicolae Manolescu mărturisește că le datorează amândurora (Andrei Oțetea și G.Ivașcu) o lecție de viață: de la ei am învățat că adevărata noblețe sufletească constă în a face bine semenilor tăi. Să nu uiți, Nicolae Manolescu! La intersecții, Alexandru Călinescu face o pogorâre în wokistan. Ofensiva ideologiei woke a dat naștere, în vremea din urmă, unor reacții critice tot mai numeroase, în România literară, inclusiv. S-au înmulțit cărțile care denunță ravagiile pe care le produce wokismul, cărți apărute în diferite țări europene, dar și în Statele Unite. Un medalion patetic Trădarea clericilor neuniți. Gheorghe Lazăr (1782-1823), publică Vasile Spiridon. Un amplu interviu acordă revistei Stéphane Courtois, cu titlul edificator Cărțile negre și mintea sovietică. Ancheta realizată de Cristian Pătrășconiu: 2023. Bilanț.

  • Ce cărți și evenimente literare din acest an le considerați importante?

și

  • Ce a însemnat pentru dumneavoastră acest an literar?

Răspund 44 de scriitori. Pagina finală ne aduce în prim plan alt scandal pornit, culmea, tot de la revista Vatra, provocat de articolul lui Dan Culcer, unul dintre fondatorii revistei. Intervine Nicolae Manolescu. I se pare că, de data aceasta Dan Culcer, recidivist, a sărit calul.. Premisa textului este următoarea: „Unii evrei nu trebuiau să se amestece în treburile românilor…, mai ales când se cunoaște contribuția unora dintre evreii cu funcții politico-ideologice la distrugerea culturii românilor…” Și „Dacă Norman Manea, Alexandru Florian, Zigu Ornea, Andrei Oișteanu, Andrei Cornea tăceau în acest domeniu, ar fi rămas înțelepți.” Ținta principala a textului este Norman Manea, fiindcă scriitorul și-ar fi bazat reputația în SUA și ulterior și-ar fi datorat ecoul stârnit de Felix culpa, articolul în care denunța legionarismul lui Mircea Eliade, nu pe adevărul informațiilor, ci pe „un troc intracomunitar” evreiesc. Mai scrie Dan Culcer: „Odată plecat din România (Norman Manea, n.m.), cu altă destinație, singura sa șansă de a fi luat în seamă era să-și revendice apartenența la comunitatea mondial(istă) a jidovilor.” Fii cuminte, Dan Culcer! Chiar dacă scrii de la Paris!?

 

Mihai Mustățea