Prin parapetism înţelesurile poetice evadează, iar autorul trece dincolo de graniţa impusă de 15, 17 sau 19 silabe printr-o eliberare a unei respiraţii dăunătoare, exacerbate, folosită până la un refuz autoimpus. Păstrează totuși o limită sintetică, rezistentă în mentalul propriu de trei versuri, pe care îl consideră o marcă impetuos necesară, puternic ancorată în viziunea sinceră. Alegerea în sine a acestei poezii nu este o pură scăpare gata să îi justifice un joc al imaginilor pătrunzătoare, ci mai degrabă deschiderea trăirii, o luptă plecată din interior folosind varianta cea mai grea, asemenea unui copil legat la ochi pe timpul jocului De-a baba-oarba. Calea parapetismului se impune a fi căutată în interiorul spiritual, în eliberarea propriilor vise și experienţe. Regulile în acest fel sunt învinse, trecute sumar cu vederea. Parapetismul ca sens este o furtună de motivaţii simple, fără valoare exterioară, dar care permit la un moment dat o reanalizare, o scormonire a gândurilor pentru a ne putea delecta cu o mireasmă subtil ascunsă în titlu.

Profunzimea frazelor mai lungi sau mai scurte descătușează nervozitatea introvertită a imaginilor, provoacă o nouă abordare, o atingere a rădăcinilor haiku, gogyohka și a poemului într-un vers. Perfecţiunea se limitează la trei versuri. Consider neadecvată forma de catren pen- tru eliberarea ţelurilor. Prin parapetism se transmite un lian, o traversare periculoasă a obișnuitului prin frica de neînţeles, o dublă măsură îndeajuns de motivaţională pentru a percepe vibraţia. Întrebările au răspunsuri trunchiate, ce depind în mare măsură de proiecţia umbrelor, un teatru cu personaje incomode, ilizibile, gata să părăsească scena pe ușa încuiată. Forţa cu care reușește cititorul să descifreze senzaţiile depinde de propria tulburare, de reușita propriei căutări. Parapetismul permite să-ţi descoperi furia creatoare. Are rolul unei vâsle în braţele pescarului pe marea agitată. Își cunoaște limitele, dar refuză îngrădirea informaţiei transmisă de sistemul său olfactiv. Are nevoie să transpire, să se cutremure, să persevereze, să trăiască, să lupte pentru propria viaţă și moarte. În haiku descoperim o imagine a autorului dincolo de el, dar parapetismul eliberează un întreg negativ (o bandă de celuloid încărcată cu milioane de imagini) nu doar al autorului, ci și al cititorului. Picătura creaţiei se desăvârșește în cele mai nonconformiste locuri, în modu- rile cele mai nepătrunse, deschizând orizonturi creative învăluite de dimensiuni profunde ce lasă amprenta individuală să se manifeste în cel mai pur mod, motivând bobocul să crească, să se dezvolte, să se desăvârșească prin culoare, parfum, efecte senzoriale fără de tăgadă, o rădăcină în care forţa creatoare își perpetuează ADN-ul într-un mod aparent brutal, dar hotărât. Cuvintele au sensuri nebănuite, strivindu-se de bănuiala ce ne înconjoară pretutindeni, în toate gândurile, prin căi întortocheate ce vor putea înlătura profanul înţeles printr-o atentă ascultare și pricepere. Timpanele se impun a fi lovite, bruscate pentru înţelegerea pertinentă, clară, adevărată a perioadelor de lumină și întuneric din fiecare cuvânt, sunet, intonaţie. Pot lăsa în paragină visele amestecate cu realitatea bruscă, dar nu mă pot debarasa de impulsul transmis prin respiraţia calculată, modelată de forţa divină la fieca- re verificare a respiraţiei unui parapetism. Uneori mi-aș dori să pot citi cu auzul și să văd cu ajutorul urechii interne parapetismele. Nu îmi reușește de fiecare dată acest joc meticulos, această luptă sonoră. Totul pare un colind de sărbători, o meditaţie amestecată cu dorinţe și gânduri proaspăt înșiruite la prima bătaie a pleoapei, gonind liniile seci și drepte pentru a face loc unor căi simple, dar ascunse primei lecturi a versurilor. Fiecare parapetism se transformă dintr-un tablou aparent într-o candelă de lumină care împrăștie imagini pure în culori nuanţate.