O scrisoare „din temnița libertății”1

Cad nopți grele peste nemurire. Diminețile se înghesuie la rouă. Peste uitare s-a așternut un oftat de aur. Amintirile devin statui și aleg drept soclu sufletul celor care te-au admirat și au ținut strâns în căușul palmei emoțiile care au contat. Chiar dacă timpul a jucat șotron cu anii și a numărat doar duminicile, de luni până sâmbătă, în golul dintre uitare și admirație au înflorit caișii. Strig ca un pustiu și cânt din frunză, iar imaginile revin cu același zâmbet pe portativul sufletului meu pribeag, cel de care făceai haz că e prea îngăduitor cu proștii.

Văd aievea cum, cu statura ta imensă, intri pe ușa casei mele. Pricopule, Dumitrule, prietene de dincolo de cer, îmi onorai casa. Nu-i așa că și acolo e luna mai, 21, și au înflorit caișii? Dacă nu, coboară în amintirile mele, cele neuitate, să te plimb pe sub caișii tinereții noastre! Află că Limba Română e tot casa noastră. Doar deznădejdea parcă e mai amară. În rest, e așa cum știi, cu toate urmele în căutarea identității sufletești pierdute. Au mai venit la tine din prietenii noștri? Că de aici sunt plecați… Au plecat ca și tine, fără să ne luăm la revedere pe îndelete. Tu m-ai lăsat să cred că ești bine. Am plecat de la Spitalul din Focșani, din rezerva ta, cu gândul că te vei face bine. Apoi ai venit acasă, iar eu prinsesem mai multe speranțe. Când te-am vizitat ultima dată, nu te-am mai găsit în bucătărie, unde stăteam de multe ori, ci erai în dormitor. Doamna Ani, soția ta, te-a întrebat dacă știi cine a venit în vizită și tu, cu un ultim efort, cu o voce pornită parcă din fundul unei fântâni, ai zis „Domnul Marafet”, apăsat și prelung, grav, grav de tot. Greu de uitat momentul! Totuși, și atunci am crezut că vei fi bine, dar m-am înșelat. Nu-mi ziseseși niciodată așa, „Domnul Marafet”. Întotdeauna mă strigai pe numele mic. M-ai uimit încă o dată.

Și să știi, prietene, Dumitrule, Pricopule, că m-am ținut de cuvânt. Am scos cartea ta, ultima, „Nemona, la jumătatea drumului către iad”. Ce titlu! Și acum mă contrariază un pic. Doamne, ce dialog am avut atunci! Parcă te văd cum ai umplut camera cu statura ta de prinț al poeziei, cum ai aruncat dezinteresat două dischete pe biroul meu. Era ziua în care mă invitai să merg cu tine la Buzău, la Marin Ifrim. El ce mai face? E cu tine? Te-am refuzat și mi-a părut rău, dar aveam mult de lucru. Te-am întrebat curios ce conţin dischetele și mi-ai spus că o carte pe care am s-o scot eu după ce mori tu. Am crezut că glumești, dar, privindu-te, am înghețat. Aveai fața împietrită. Și s-a întâmplat exact cum ai prezis. Nu trebuia să se întâmple așa. Am fi făcut lansare mare. Ce am mai fi recitat! Of, Doamne!

Le povestesc celor tineri, din epoca aceasta, despre tine, despre boemia noastră, despre lansările de atunci. Mă privesc ciudat, fiindcă s-a rupt ceva între generații. Deși privim tot înainte, vedem diferit. Alte vremuri, aceeași amărăciune… Îți aduci aminte când s-a rupt scaunul cu tine în Sala Oglinzilor, la Uniunea Scriitorilor, când m-ai însoțit la o lansare a unei cărți de-ale mele? A mers cu noi toată suflarea scriitoricească de la acea vreme. Nici vorbă de invidie, de pizmă. Acum, cei care am mai rămas o vreme suntem tot mai singuri, tot mai săraci de oameni în jur. Individualismul a învins sau, cum ar spune un prieten, indiividia ne-a furat planeta. Cine o fi cultivat invidia, nu știu. Dar acum ne-a cuprins pe toți, ca o pecingine. Celor de după noi le vor trebui decenii să găsească antidotul și s-o facă să dispară. Păcat! Tu recitai de fiecare dată impecabil „Doina” de Mihai Eminescu, iar Ion Panait, „Mistrețul cu colți de argint”. Chiar, Ion ce mai face? Cântați tot împreună pe la lansările cerești? Când am citit prima dată titlul cărții „Nemona…”, am vrut să-l schimb. Nu mi se părea potrivit, nici acum nu-mi pare, dar m-am luptat cu mine mai mult de o lună de zile. Căutam mereu telefonul să te sun. Mai ales că tot în acea perioadă ți-am publicat postfaţa „Ridică-te, Lazăre!” și nu se potrivea deloc, creștinește vorbind, cu titlul cărții de poezie. Nu știu dacă ai fi răspuns din cer. Cert e că intenția a existat, dar am decis să-ţi respect dorinţa. Am făcut lansare la Focșani. Au venit și prieteni și neprieteni. Ai avut dreptate încă o dată. Și neprietenii au vorbit frumos despre opera ta și vorbesc frumos în continuare. Eu încercam să te temperez când te supărai pe vreunul care ți se părea netalentat și-l apostrofai. Îmi ziceai că ei vor scrie despre tine și vor vorbi, când nu vei mai fi, nu noi, prietenii apropiați, și ai avut iar dreptate. Cad multe amintiri cu poetul Dumitru Pricop, prinț al poeziei vrâncene, în calea memoriei mele, dar întotdeauna ultimele sunt mai puternice. Doamne, cât ne-am bu- curat împreună la prima, la a doua, la a treia, la a patra, la a cincea ediție a cărții tale „Scrisori din temnița libertații” și ce întâlniri cu cititorii! Am colindat împreună tot județul Vrancea. Toți te iubeau și nu s-au dezis – te iubesc în continuare. Rămâneam uimit. Oriunde mergeam, te întâmpinau ca pe un prinț, te cunoșteau ca pe un fiu al lor, al satului lor, al orașului lor și cu cât respect și admirație îți vorbeau! Mergeam la Ghiniță la festival, la poetul Constantin Ghiniță, la Adjud, la poetul și cărturarul Adrian Botez. Ce întâlniri memorabile! Veneau scriitori din toată țara.

Îmi vorbeai mereu de un văr al tău. Îmi spuneai că e școlit rău și că în el îți puneai nădejdea că te va cinsti după ce nu vei mai fi. Târziu l-am cunoscut și iar a trebuit să-ți dau dreptate. Așa e. Dumnealui ține steagul lui Dumitru Pricop la înălțime. A realizat multe în numele și pentru tine: la Negrilești Muzeul ”Dumitru Pricop”, statuia de la Negrilești. Sculptorul și medicul stomatolog Taman a realizat la Focșani statuia din Parcul Schuman, lângă casa unde ai locuit, a inițiat și a alcătuit cărți despre tine. Multe, multe realizări imperiale, cu o dârzenie rară. E vorba de profesorul Costică Neagu. Rari, tot mai rari oameni ca dânsul. Ai intuit perfect vocea sângelui călăuzitoare.

Ce să-ți mai spun, Poete? Îmi este dor de tine! Am făcut un festival, nu ca cel pe care îl gândeam împreună să-l facem la „Conachi”, dar funcționează și acord anual Premiul „Dumitru Pricop” în amintirea prieteniei noastre. Am scris și o carte despre cărțile tale, dar tu știi lucrurile acesta. Eu doar mă alint ca o frunză în căutarea copacului pierdut. Sunt în același birou pe care-l știi. Aștept să se deschidă ușa și să te văd intrând. Dar nu mai intri. Închid ochii și nu te văd. Ce văd oare orbii când închid ochii? Eu văd caisul înflorit și poarta de la drum deschisă. Tu, în zare, ca o umbră iertătoare, îmi zâmbești. Din cer coboară iertarea între petalele unei flori ca într-o trăsură de epocă. Se apropie ziua noastră, 21 mai. Iar o să ascund singuratatea într-o sticlă, ca pe un răvaș, și-i voi da drumul pe marea tristețe spre tine. Corul florilor de cais cântă o simfonie îngerească. Să ne bucurăm că ne amintim! Să ne bucurăm când avem prieteni! Vorba lui Nichita Stănescu: „A avea un prieten este mai vital decât a avea un înger.” Mie mi-au rămas doar îngerii.

1 Dumitru Pricop, „Scrisori din temnița libertății”, Editura Rafet, 2005