Lunea orologiile interioare se resetează. Parcă s-ar prăbuși în nori negri de praf edificiul zilelor. Un nou tren de clipe se pune în mișcare scârțâind îndârjit pe șinele șubrede. Alte și alte vagoane, nu le vezi șirul. Ești precum călătorul lui Bergson care stă pe platforma din spate a ultimului vagon. Nu vede ce i se întâmplă decât după ce s-a întâmplat deja.

*

Proust: „aceste cuvinte franțuzești pe care suntem mândri că le rostim întocmai nu sunt ele însele decât niște «greșeli de gramatică», săvârșite de guri galice care pronunță pe dos latina sau saxona, limba noastră fiind numai pronunțarea defectuoasă a altor limbi». Similar, și româneasca dulce s-a ivit din inabilitățile dacilor în a utiliza literar latina. Și analog la toate limbile moderne. Vorbim frumos ca rezultat al unui lanț de greșeli lingvistice, așa cum însuși omul viețuie la capătul unui șir milenar de erori de copiere a ADN-ului strămoșilor unicelulari.

*

„Oricine privește realitatea în față înțelege că vom intra curând într-o fază a Istoriei Universale când nici una din libertățile pe care abia apucaserăm să le cunoaștem nu va mai fi posibilă.” (Mircea Eliade, 1979) Parcă ar fi scris acum cinci minute!

*

căldura a topit albastrul boltei… un cer cenușiu, de oțel înfrânt.

*

Pe lângă fundamentalele descoperiri din domeniul geometriei, filosofiei sau muzicii, Pitagora și școala sa au formulat o teorie a structurii lumii care a nedumerit sau a chiar stârnit ironii. Nu elemente primordiale (apă, aer, pământ, foc), nu atomi, nu poliedre perfecte, nu organe de zei auto-sacrificați ne alcătuiesc ci, nici mai mult, nici mai puțin, lumea e făcută din NUMERE! Matematică pură fondatoare. Iată că după două milenii și jumătate, fizicieni de renume (să nu ne gândim decât la Max Tegmark) reiterează ideea. Universul nu este altceva decât o funcție de undă (un fel de ecuație complicată ce descrie configurația unui câmp) care ia puzderie de valori numerice în fiecare punct al său, în fiecare micro-clipă. Precum sclipirile stelelor în nopțile senine de vară. Iar omul a denominat diversele grupaje de valori numerice spunându-le: protoni, celule, planete, galaxii, arbori, elefanți, catedrale etc. Un pas înainte. Realitatea fizică s-a dezvăluit izvorâtă din matematică + lingvistică. O reprezentare, vorba lui Schopenhauer. (în fapt nu trebuie să privim cu prea multă condescendență la astfel de idei. Pentru că noi SUNTEM cu adevărat niște cifre. Statistice!)

*

Circulă multe opinii conform cărora lumea e plină de maculatură și ar trebui ca doar cărțile mari să rămână în circulație. Dincolo de iraționalul stabilirii unei bariere între zone, cred că nu avem în felul ăsta decât o profundă neînțelegere a fenomenului culturii, ba mai mult, a vieții la modul general. Orice carte, cât de stângace, cât de neinspirată, cât de inoportună, reprezintă efortul unui ins de a scoate câteva gânduri, chiar șchioape, din fluxul impasibil al freamătului atomilor și a le căuta un locșor în clipocitul luminos al spiritului. De a se abate o clipă de la principiul universal ucizi și trăiești la cel, mult mai omenos, dar cu atât mai zbuciumat, mori, dar rămâne undeva o frântură din agonia ta. Așa încât ORICE carte scrisă nu numai că e liniștitor că a fost scrisă, dar e musai s-o fi scris cineva. Sau, dacă încă nu-i nicăieri, să urmeze a se ivi în lume. (ce-ar rămâne din zborul maiestuos al șoimului călător ce umbrește ca un demiurg crestele diamantine fără truda pestilențială a bifidobacteriei ce-i strunește enzimele digestive?)

*

Filosoful american din sec. 20, David Lewis, afirma că „toate lumile posibile sunt la fel de reale ca lumea existentă”. Atunci oare de ce tocmai lumea reală existentă e imposibilă?

*

Domul și cupola observatorului astronomic. Similitudine deplină de formă. Același azimut al investigării. Pare să fie un semn bun. Ramurile arborelui cunoașterii, desfăcute dintr-un unic trunchi străvechi, dau nădejde a se reîmpleti undeva, nu chiar departe, în nebulele timpului. Diferă funcțional (deocamdată) doar dioptriile obiectivului.

*

Politica românească urmează punctual modelul tunicatelor. (tunicata este o mică moluscă marină care în faza larvară înoată asiduu până își găsește o rocă potrivită care să-i asigure protecția și hrana; apoi se fixează de ea și începe să-și digere creierul)

*

Adevărul este o disciplină în care toată lumea posedă licență, unii chiar doctorat. Dar nimeni nu e apt să o profeseze.

*

Când te gândești că Vivaldi nu-și scria capodopera Anotimpurile dacă axa pământului nu era înclinată cu 23,4 grade…

*

Dincolo de bine, dincoace de rău Geniul atenian a creat acum două milenii și jumătate democrația din sclavagism. Genunea contemporană tocmai edifică sclavagismul din democrație. Unul „upgradat” cu toate izbânzile științelor politico-economice, medicale, de intelligence și ale tehnologiilor: SCLAVAGISMUL CORPORATIST (cine mai are îndoieli, după toate giumbușlucurile ultimilor vreo doi-trei ani, să-și contemple în tihnă facturile la energie!) Afurisitul de Nietzsche l-a prezis încă de acum un secol și ceva…

*

Paradisul și infernul, două instituții postume mari și late. Miliarde și miliarde de suflete îndreptându-se temătoare înspre ele. Ar fi util – dar neverosimil – de știut care este micro (sau nano) evenimentul existențial care-l separă pe ultimul de pe lista fericiților de primul de sub linia roșie. Ignoranța se ascunde în detalii.

*

fiecare superb răsărit trage cortina peste o insomnie.

*

Ernesto Sabato: „Cine poate să inventeze platonismul decât unul cu mațele pline de rahat?” Pe lângă pitorescul expresiei, ea este și al naibii de adevărată. Esențele și fiziologia se unduiesc cu grație în pas de tango argentinian. Ideile fără digestie sunt ca arhitectul fără constructor.

*

Despre relativitatea percepțiilor. Doi amici, într-o crâșmă. Unul: „Mai bine nu ai mai bea, căci fața ta începe să devină neclară!” (argument pentru principiul failibilismului al lui Paul Kurtz)

*

Universul și Aristotel nu cred că se complicau cu noi dacă nu le urmam neabătuți legea fundamentală: generare – nimicire – generare… De la galaxii, la biomasă și până la imperii și civilizații. E interesant să nimerești la înjghebarea dintre cicluri. Dar neplăcut…

*

Ascultând, a suta, a mia oară, Ave verum corpus de Mozart. Saltul viguros de octavă al viorilor peste curgerea elegiacă, întunecată, a vocilor corale. Elan vital bergsonian, învăluire tandră în dansul concupiscent cu materia. Lumina fotonilor năstrușnici ce izbucnește triumfal în nemărginiri când Big Bang-ul de-abia se clarificase pe sine. Până aici nu a pătruns nici Metafizica, nici Divina commedia, nici Hamlet, nici Critica rațiunii pure. Nici măcar telescopul Hubble!

*

„Căci tot celui ce are i se va da și-i va prisosi, iar de la cel ce n-are și ce are i se va lua” (Matei, 25:29) Fizicienii au utilizat acest verset și l-au valorificat în explicarea gravitației, intitulându-l „Efectul Matei”: corpurile cosmice masive absorb corpurile mici, devenind din ce în ce mai grele. Își trăiesc cu elan un victorios extaz supraponderal. Fizicienii însă mai știu (probabil Matei știa și el, dar într-alt fel) că la un moment dat coloșii nu mai au mărunțișuri de îngurgitat și încep să se sfâșie între ei. Rămânând doar niște sinistre găuri negre. Matei, contemporanul nostru…

*

telefoane inteligente maieuri inteligente ochelari inteligenți computere inteligente blindate inteligente greieri inteligenți conserve inteligente rachete balistice inteligente consilii inteligente bocanci inteligenți rezoluții inteligente furculițe inteligente pandemii inteligente călcătoare inteligente basculante inteligente aspirine inteligente barili inteli- genți cearșafuri inteligente organizații inteligente hârtie igienică inteligentă… Numai noi suntem proștii pământului!

*

de cum mijești ochii dis de dimineață începi să jindui către ora de culcare boală? vârsta? lene? plictis? nicidecum doar scurta privire aruncată prin fereastră

*

Henri Poincaré: „Nu punctul preexistă liniei, ci linia punctului” – una dintre cele mai tari propoziții din filosofia matematică modernă. În vădită opoziție cu presocraticii. Pe același model: găina preexistă oului (incontestabil!), trădarea preexistă trădătorului, genetica preexistă geneticianului, iar prostia prostului. Putinismul preexistă lui Putin, înfometarea preexistă flămândului, logica logicianului iar politicianismul politicianului. Războiul preexistă războinicului, pandemia preexistă infectatului, sărăci(re)a preexistă săracului. Henri Poincaré: „singură multiplicitatea subzistă, unitatea a dispărut”. În „filozofia” postmodernă, postdemocratică, nici multiplicitatea nu subzistă. Subzistă doar… multinaționala.

*

Oricât ți-ar fi zborul de înalt, pământul te absoarbe cu indiferență. mărimea acesteia: g

*

Un pic de dialectică a artei Teza: Arta este punerea în operă a adevărului (M. Heidegger); Antiteza: Arta cere să situezi interesul operei în depărtări, în inefabil, acolo unde se refugiază minciuna (L-F. Céline); Sinteza: Arta este minciuna care ne permite să înțelegem adevărul (P. Picasso). Și-a tras admirabil ibericul spuza sub turtă. Știa genialul pișicher că membrele fără trup nu există. Chiar dacă e unul dezmembrat și reasamblat după propria-i viziune care te lasă fără glas. Oare cine spunea că minciuna te enervează, dar adevărul te scoate din minți?

*

Paradoxul Borges-Escher – un fluture gingaș cu aripi translucide prin ale cărui nervuri se întrevăd toate culorile lumii poposit pe unduiri de bucle aurii * nu e aievea, ci e visat de pictorul aflat de săptămâni bune în pană de inspirație * la rândul său visat de filosoful ce încearcă să dea de capătul demonstrației despre inutilitatea orcărei demonstrații * care este visat de câinele ce-i pândește credincios tresăririle spontane de pe chip * visat și el de bătrânul însingurat în coliba de la capătul pădurii * la rândul său visat de agentul de vânzări prins în goana nesuferitelor întâlniri și contracte * care e visat de prostituata de pe trotuarul îngust pe drumul noptatic către casă * visată și ea de alcoolicul ce supraviețuiește buimac pe datorie

* visat de cârciumarul care se jură că nu-i mai oferă gratis paharul cu spirt * stârnind sudori abundente în visul miliardarului ce furnizează urbei contrafacerile spirtoase * și el visat de croitoreasa zveltă cu degetele pline de împunsături * care e visată de adolescentul aflat la primele plimbări solitare prin parc * el însuși visat în legănarea adierii de primăvară de copila cu bucle aurii * visată într-un vârtej de miresme și vibrații de fluturele ce revarsă prin aripile translucide toate culorile lumii

*

doar o verigă de trezire în această buclă amețitoare de visuri și întregul lanț se spulberă cum n-ar fi fost. Ca un vis. Ori… ca o lume…(în fapt acest paradox nu există. E o încercare de agregare a schemei epice din povestirea „Ruinurile circulare” a lui Borges cu fascinantele transfigurări din gravura „Metamorphosis II” aparținând artistului olandez M.C. Escher. Pentru curioși, a doua poate fi înfățișată doar cu un click pe Google. Pentru prima însă e mai complicat…)

*

Este rău? Este bine?

Nici-nici. Este doar AȘA.

[o încercare de etică a naturii; același algoritm se poate utiliza și pentru o (im)posibilă estetică]

 

* Definiții pentru o altfel de teorie a mulțimilor

Să iei de la mulți și să dai la puțini: politicile neoliberale și globaliste.

Să iei de la puțini și să dai la mulți: pandemia.

Să iei de la toți și să nu dai la nimeni: fiscul.

Să nu iei de la nimeni și să dai la toți: campaniile electorale.

*

La națiuni, ca și la oameni de altfel, funcționează o regulă: ești respectat atâta timp cât reprezinți o amenințare pentru cineva.

Statul român contemporan nu e o amenințare pentru nimeni (cu excepția propriului popor). Altfel eram demult în Schengen…

*

Vermeer, Fata cu cercel de perlă când reprezentarea depășește în toate valorile cuantificabile nestemata în sine (o posibilă definiție a geniului)