***Uneori, claritatea (de scurtă durată) a percepţiei se împleteşte cu exasperarea, iar noua stare mentală ne derutează şi mai mult, prezentând necruţător toate toxinele acumulate în interior, toate detaliile propriei închisori, fără a oferi soluţii pentru o purificare autentică. În acele momente, precipită în noi cunoscutele imagini luminoase ale copilăriei, vârsta de aur care pare atât de departe, senzaţii confortabile şi dulci selectate de creier pentru a accentua regretul că am crescut (un amurg cu miros de mere sau ninsoarea privită în linişte, la geam, dintr-o cameră caldă).

De asemenea, resimţim în mod dureros diferenţele dintre egoul proaspăt al copilăriei (primele amintiri) şi egoul încărcat de responsabilităţi şi spaime al perioadei adulte. Toate aceste elemente fac parte, însă, din perdeaua de fum perfect construită de mecanismul nostru psihic, cea care ne menţine constant în afara prezentului, căci retrăirea emoţiei acelor evenimente (cosmetizate subtil) se ciocneşte intens de exagerarea neîmplinirilor maturităţii. Pe scurt, reveria care ne cuprinde pare o binemeritată evadare din spaţiul gri care ne înconjoară, dar, de fapt, dezvoltă seminţele frustrării, în timp ce tristeţea ne zgârie sufletul, împiedicându-ne să ne bucurăm de ceea ce ni se oferă Aici şi Acum.

Da, animalele, oamenii primitivi şi toţi copiii mici acţionează mult mai “integrat” decât maturul civilizat atacat de probleme, aflat în căutarea pâinii zilnice. Și atunci, ar putea întreba mulţi, nu este, totuşi, mai bine să ne raportăm la acei primi ani ai vieţii în care îngrijorarea îşi arunca mai rar umbra asupra noastră? Nu era mai frumos atunci? Nu sunt, oare, mai fericiţi membrii puţinelor triburi sălbatice din epoca modernă care trăiesc într-un mod simplu şi armonios, în mijlocul pădurii?

Răspunsul poate fi: nu atât de mult pe cât considerăm noi, cei care trăim la altă vârstă, atât ca fiinţă individuală, cât şi ca societate. O explorare scurtă, dar sinceră, a spaţiului nostru mental ne poate revela altceva, poate mult mai aproape de adevăr. Atunci când eram mici, ne bucuram, în mod cert, de tot ce ne oferea imediatul, dar ne şi întristam la fel de profund; uneori, plângeam minute în şir, urlam şi loveam pe ceilalţi, deoarece fiinţa noastră, slab dirijată de fortăreaţa Egoului, acţiona po- trivit impulsurilor pe care le percepea, iar aceste impulsuri erau greu de acceptat de către cei care aveau grijă de noi. De asemenea, să nu uităm că, indiferent de acţiunile momentului, eram obligaţi să ne supunem deciziilor adulţilor pe care îi priveam cu frică şi admiraţie. Doream să ne facem mari, pentru a nu mai fi sub tutela lor şi, în acelaşi timp, pentru a deveni asemenea lor: puternici şi liberi. Da, aşa credeam că sunt adulţii, puternici şi liberi, iar noi eram cei care trebuia să ne odihnim, să mâncăm şi să ne jucăm atât cât ni se permitea.

Nu voi exagera acum spunând că eram nefericiţi, dar cred că experimentam, mai degrabă, perioade de fericire care durau atât cât puteam face ce voiam, după care urmau destule episoade temporare în care nemulţumirea se combina cu mânia. Rezumând, ceea ce ne serveşte creierul în momentele de suferinţă nu este copilăria reală, ci doar o secvenţă îmbunătăţită a acesteia, destinată, în aparenţă, să ne consoleze, să ne destindă, dar care ne răpeşte, de fapt, din autenticitatea vieţii, proiectându-ne undeva în câmpiile fără sfârşit ale gândurilor. A compara cele două perioade ale devenirii noastre reprezintă o capcană, o sursă de tensiuni inutile. De fapt, noi nu apreciem în mod real primii ani de viaţă, ci mai degrabă resturile parfumate ale amintirilor de atunci, impregnate de vitalitate şi dinamism, imaginile luminoase pe care Eul, nou-construitul Eu, le-a păstrat undeva, într-un colţ al structurii sale.

În ceea ce priveşte fericirea animalelor şi a oamenilor primitivi, aş spune că aceasta nu există în forma imaginată de noi, ci este, mai degrabă, o racordare mult mai eficientă la existenţă, care exclude categoric normele rigide ale convenţiilor morale contemporane. Un carnivor sau un ierbivor poate ucide sau mutila alte animale fie pentru că îi este foame, fie pentru că, într-o situaţie dată, instinctul (parte a Conştiinţei Universale) îi spune că aşa trebuie să facă. Un “bun sălbatic”, parte din aceeaşi specie cu noi, dar mult mai viguros şi mai bine adaptat, poate acţiona atât faţă de animale, cât şi faţă de semenii săi primitivi sau civilizaţi, în funcţie de cutumele tribului său sau de necesitatea de a supravieţui: poate salva, poate proteja, poate accepta prezen- ţa cuiva, dar, în acelaşi timp, nu va ezita să ucidă pentru a mânca sau pentru a rămâne el însuşi în viaţă.

Ceea ce noi preţuim la fiinţele enumerate mai sus, aflate înăuntrul sau în afara umanităţii, are legătură mai mult cu inocenţa trăirii („sfânta ignoranţă” sau, după caz, „sărăcie a duhului”), stare considerată de majoritatea tradiţiilor spirituale ca fiind un pas necesar pe drumul către desăvârşire. Necesar, dar nu suficient. Un înţelept nu poate fi comparat cu un animal, cu un copil sau cu un aborigen, chiar dacă, în multe situaţii, modul său de a se comporta poate fi asemănător cu al acestora. Primul este conştient în mod deplin, ceilalţi sunt la limita inconştienţei sau de o luciditate limitată. Linia de demarcaţie între cele două tipuri de fiinţe poate fi, într-adevăr, destul de subţire, dar există. Ignoranţa se află pe prima treaptă a viului, înţelepciunea pe ultima.

Această clasificare nu presupune, însă, o delimitare rigidă, ci mai degrabă o trecere elastică spre etape superioare ale autocunoaşterii, acolo unde nicio percepţie anterioară nu este distrusă sau abandonată cu dispreţ, ci remodelată pentru a putea fi integrată unei dimensiuni psihologice mai profunde. Calea sapienţială nu ar trebui să blocheze uşa interiorului nostru, ci să o deschidă cât mai larg, îmbrăţişând, în mod conştient, tenebrele minţii. Privind fără a analiza, fără a dori să distrugi, să elimini, fără obsesia victoriei, observând luminos frământările iluzorii, lăsându-le să se risipească – doar atunci prăpastia se topeşte, doar atunci tornadele interioare fac un pas înapoi. Poate fi o repliere de moment a acestor forţe sau poate însemna o accentuare a armoniei interioare, este puţin important. Ceea ce contează este menţinerea stării de observare, atenţia lipsită de tensiuni care contemplă, înţelege, lasă să treacă.

Nu te poţi maturiza spiritual dacă în tine nu există furtuni şi revărsări; intensitatea acestor trăiri reprezintă, de fapt, o şansă pe care Absolutul ţi-o oferă. O poţi rata, evident, printr-un escapism facil, prin distracţii sau medicaţie, sperând într-o revenire la normalitatea propriei superficialităţi, dar evadarea nu te va salva, ci doar îţi va ascuţi tulburarea care va deveni o prezenţă tot mai accentuată în spectacolul cotidian. Dacă, însă, te hotărăşti să observi valurile care spumegă, nu te aştepta să înţelegi mai mult sau să primeşti alte recompense. Această acţiune poate reprezenta un act de curaj, dar îşi este sieşi suficientă, aşa cum a dărui nu ar trebui să urmărească nimic, nici măcar un semn de recunoştinţă (dacă aceasta va interveni, nu contează, ar fi doar un efect secundar).

E adevărat, suntem mult mai fragili în faţa vieţii pe măsură ce anii se acumulează, dar, în acelaşi timp, avem şansa de a răscoli cu plugul maturităţii propriile brazde ale interiorului nostru, plantând seminţe care pot rodi – dacă se va întâmpla aşa, foarte bine, dacă nu, putem spune că cel puţin am încercat.