Înduioșătoarea poveste de dragoste a soților Lepădatu relatată de fiul unuia dintre ei – DAN MARIUS COSMA

• Viaţa nu e întotdeauna așa cum ne-am dori-o, reflectă frumoasa și eleganta prezentatoare, coborând treptele studioului de Binedispusă, dar mereu atentă la pași, ea cerceta din priviri mulţimea cuminte și emoţionată. Bună seara! spuse deodată veselă, și îi întinse microfonul unei femei tinere care se răcorea cu inimioara de carton oferită la intrare în chip de evantai. Doamnă, sunt convinsă că dumneavoastră vă bucuraţi din plin de înţelegerea părinţilor, nu-i așa? întrebă ea, fără curiozitate.
• Da, bineînţeles, răspunse mecanic femeia, zăpăcită de întrebarea neașteptată, și se făcu roșie ca macul de câmp.
• Felicitările mele! Să le dea Dumnezeu sănătate, zise Mai coborî o treaptă. Dar dumneavoastră, domnule? În ce relaţii vă aflaţi cu părinţii dumneavoastră?
• Din păcate, tatăl meu este decedat de mai mulţi ani, iar mama trăiește singură, răspunse omul și zâmbi crispat.
• Ne pare rău… Desigur, o pierdere de neînlocuit, rosti femeia, luând un aer Da, așa este, viaţa merge înainte, aveţi perfectă dreptate… Da. Iată, stimaţi telespectatori, reveni ea pragmatică, privind spre cameră, două situaţii care dovedesc, dacă mai era nevoie, că existenţa noastră e plină și de bune, dar și de rele… Mai ales de rele… Un soţ cu obiceiuri ciudate, o soţie care a preferat compania altui bărbat, o poveste de iubire păstrată în taină și un copil nelegitim. Aceasta-i, în mare, povestea soţilor Lepădatu. Cu detalii, și în speranţa că își va reîntâlni mama care l-a părăsit, a venit în emisiunea noastră domnul Miorel Lepădatu. Bună seara, vă rog să poftiţi alături de mine pe scenă.

La auzirea numelui, un tânăr înalt și slab, cu coșuri pe faţa proaspăt bărbierită, se ridică din scaun fâstâcit. În aplauzele frenetice ale publicului, coborî grăbit în platou, sărută ceremonios mâna prezentatoarei și, la invitaţia acesteia, se așeză pe canapeaua plușată, de culoare roz.

• Bună seara, spuse din nou femeia, așezându-se comod, picior peste picior. Pot să-ţi spun Miorel? încercă ea, vioaie.
• Lumea îmi spune Relu, zâmbi tânărul și privi pentru o clipă genunchii de fildeș ai celei din faţa lui.
• Atunci am să-ţi spun și eu Relu, da? Ai emoţii?
• Emoţiile, chiar dacă le ai, trebuie controlate, zise tânărul
• Așa este, eu știu foarte bine lucrul acesta, surâse cu îngăduinţă prezentatoarea. Dar hai să nu mai lungim Care este povestea vieţii tale, Relu? Am înţeles din scurta discuţie purtată cu tine înainte de intrarea în emisie că tot ce ne vei spune în această seară sunt lucruri adevărate, aflate de la tatăl tău… Din păcate, dumnealui este imobilizat la pat și nu poate fi alături de noi. Cu siguranţă ne urmărește la televizor… Poţi să-l saluţi, dacă vrei… Așa, spuse ea, și râse. Se întoarse iar către tânăr. Bine, acum hai să continuăm discuţia noastră… Deci, când a început totul?

Tânărul tuși ca să-și dreagă vocea, apoi spuse:

• Totul a început în urmă cu optsprezece ani, când tata și-a dat seama că soţia lui îl înșală cu administratorul de atunci al blocului unde locuim, zise el liniștit, dar cu cenușiul ochilor scânteind. De fapt, povestea e mai Tatăl meu este de profesie, sau mai bine zis a fost până să se îmbolnăvească, inginer horticol. Douăzeci și opt de ani a lucrat într-o seră lângă Mogoșoaia, acolo a și stat în tinereţe, singur într-o anexă amenajată modest pentru el. Pe mama a cunoscut-o într-un frumos început de primăvară, când ea, proaspăt angajată la Horticola 1 Mai, a venit după obișnuitul transport pentru piaţa Capitalei. A început să-i trimită zilnic câte un buchet mare de flori ce ascundea câte o poezioară de dragoste scrisă pe hârtie parfumată. Iar la sfârșitul săptămânii, maică-mea s-a deșteptat nu în patul ei cu așternuturi roșii, de utecistă înflăcărată, ci în patul alb și mirosind aidoma hârtiilor cu versuri al horticultorului. Pentru ea, pasul făcut nu însemna mare lucru, a înţeles că singurătatea de moment o împinsese să facă ceea ce făcuse. Cum însă tata o adora realmente și insista să se căsătorească (iar părinţii lor de asemenea se arătaseră încântaţi de idee), în lunile care au urmat o luptă sfâșietoare s-a dat în sufletul mamei și zeci de petale s-au risipit pe când ea se întreba: îl iubesc, nu-l iubesc, îl iubesc… La sfârșitul lui noiembrie a spus, totuși, da. În februarie anul următor s-au căsătorit și s-au mutat într-un apartament spaţios din centrul Bucureștiului…
• Dragă Relu, trebuie să recunoaștem că suntem impresionaţi de amănuntele pe care ni le oferi cu atâta generozitate, îl măguli prezentatoarea simţind nevoia să intervină. Și povestești foarte frumos! Parcă ai citi dintr-un roman! râse ea către public și lumea începu să aplaude.
• Singurul meu merit e acela de-a fi ţinut minte repetatele istorisiri ale tatei, zise tânărul, indiferent la aplauze.
• Și foarte bine ai făcut! spuse Continuă, te rog.
• În afară de flori, reluă tânărul parcă îndârjit, tata avea o mare pasiune: lectura. (Azi n-o mai are, dimpotrivă, stă cât e ziua de mare în faţa televizorului și schimbă întruna posturile). Un mai vechi și ciudat complex, care-i spunea că în ochii lumii un inginer horticol e văzut ca un simplu florar și nimic mai mult, l-a făcut să citească sute de cărţi din toate domeniile, prin asta vrând să dovedească contrariul prejudecăţii sale…
• Oricum n-avea nimic de ..
• Păi, n-avea… Mai ciudat e însă faptul că, în timp ce oamenii puneau mâna pe o carte mai ales seara, exasperaţi de peroraţiile de la tv ale conducătorului preaiubit, tata își făcuse obiceiul de-a citi nu în pat sau la birou, ci… la toaletă. Să nu râdeţi. Venea de la serviciu pe la cinci, servea masa și apoi, nerăbdător, intra să-și facă nevoile, pentru care dimineaţa n-avea niciodată timp și pe care, cu anii, se învăţase să le amâne până după-masa. Dacă pentru alţii plăcerea cea mai mare când stau pe veceu este ţigara, eventual cafeaua, pentru tata această plăcere era dată de continuarea cărţii începute în ajun. Cea mai delicioasă lectură o constituiau almanahurile, romanele cavalerești și romanele de dragoste, dar mai târziu, ambiţios, el a intrat și pe tărâmul ameţitor al filosofiei, citind din Kant, Spinoza, Schopenhauer și Pe scurt, citea orice, de la știinţă și tehnică la modă, artă culinară sau religie, stând ore întregi pe closet, până i se învineţeau genunchii și picioarele începeau să-l furnice dureros de amorţite ce-i erau. Pe vremea aceea vasta noastră bibliotecă circula din sufragerie la camera de baie și invers…

• Tata lua cărţile și le uita în baie, iar mama le aducea înapoi la locul lor firesc pe rafturile bibliotecii, ghici prezentatoarea. Dar, ce vreau să te întreb, apartamentul este prevăzut cu două camere de baie? întrebă apoi, aluziv.
• Nu, răspunse tânărul, stârnind murmure în sală; nu, dar mama se obișnuise să meargă la toaletă din patru în patru ore, ca să nu-l deranjeze… De fapt, vedeţi dumneavoastră, nu era vorba de niciun deranj, întrucât nevoile oricum și le făcea în secret la domnul Degeratu, administratorul de atunci al blocului. Să vă lămuresc.

Într-o după-amiază soneria a ţârâit lung. Tata era la toaletă, mama în bucătărie, gătea. „Du-te, dragă, vezi cine e”, s-a scremut tata, crăpând ușa. Mama a lăsat lingura și s-a dus la vizor, certându-l pentru mirosul greu din casă. Era un domn chipeș, grizonat. Administratorul. Burlacu’, cum i se zicea pe scară. Mama și-a scos iute șorţul și, cum noi n-aveam nici atunci oglindă pe hol, și-a aranjat părul în sticla unei poze de nuntă, ce stătea înrămată pe măsuţă. I-a deschis, bună ziua, cu ce problemă pe la noi? „Într-adevăr, o problemă, a răspuns omul. S-a spart o conductă de apă caldă și pentru cel mult două zile se apelează la înţelegere din partea locatarilor. Poate aţi observat că nu este…” „Ah, putea fi și mai rău, poftiţi, o cafeluţă merge?” „Într-o companie plăcută, întotdeauna, a zis el. Dar domnul?” „Probleme personale, a făcut mama din mână. Să luăm loc.” Au discutat. A doua zi, la aceeași oră, bărbatul a reapărut. Aproape că jubila: se reparase conducta! Nu venise cu mâna goală, avea un Jidvei din cincizeci, anul nașterii sale. Au discutat, mai mult și mai intim. De doi ani de când era măritată, mama încercase fără succes să rămână gravidă. Controalele medicale la care neliniștită a apelat, au scos la iveală faptul că nu era ea cea stearpă, cum am auzit că se întâmplă de obicei, ci tata, avea el acolo o chestie, nu mă pricep… Au vorbit și despre asta. S-a dus. A treia zi s-a prezentat din nou: necaz mare, iar cedase blestemata de conductă! De astă dată era grav de tot, ceva ce necesita reparaţii de zile întregi. Dar niciunul dintre ei nu se gândea la conducte. Ea nu l-a mai invitat înăuntru, nici el nu ţinea morţiș să intre, dar la despărţire mâinile lor s-au găsit neașteptat și degetele li s-au strâns. Au coborât repede în apartamentul lui… Cam la nouă luni după aceea m-am născut eu…

• Cum a reacţionat tatăl tău la aflarea veștii că soţia lui e însărcinată?
• Firește, s-a bucurat foarte tare când mama i-a spus că așteaptă un copil de la el. Fătul se dezvolta repede și mama chiar spera să aibă gemeni, gând ce făcea ca bucuria pă- rinţilor mei să crească „Vezi, vezi, repeta mereu tata, nenorociţii de doctori, cum încurcă ei lumea cu diagnosticele lor aiurite… Să-i ia naiba!” înjura parcă cu admiraţie. Era fericit.

Probabil că povestea ar fi rămas pe veci îngropată, toate bune și frumoase, cum se spune, dacă dragostea mamei pentru cel care o făcuse să se simtă pe deplin femeie, fiinţă a cărei menire este și aceea de-a da naștere altei fiinţe, dragoste, spun, cu greu tăinuită, n-ar fi ţâșnit liberă și nevinovată noapte de noapte, atunci când ea își striga în somn amantul, Geo, Geo, iubitul meu, lucru care i-a dat de gândit tatei. Într-o dimineaţă el a întrebat-o cine-i acest Geo pe care îl chema neîncetat. Ea a răspuns calmă că a avut un coșmar. Același coșmar șaisprezece nopţi la rând? a insistat tata. Și atunci mama, oarbă în dragostea ei, a dat, nepăsătoare, totul pe faţă. I-a strigat că dorea să aibă copii — ceea ce el nu putea să-i dăruiască — „așa că l-am ales pe cel care poate să-mi dea și copii, și chiar un afurisit de minut la toaletă ca să urinez când nu mai pot ţine!” A prins-o tata de păr și a dat-o cu capul de pereţi, parcă înnebunise de furie. Pe urmă i-a făcut vânt afară, desculţă și așa plină de sânge cum era. Mama a fugit iar la apartamentul 11, unde locuia administratorul, dar la fel ca în ultima săptămână, ușa apartamentului a rămas închisă. Mai târziu, când, la insistenţele vecinilor, s-a apelat la poliţie și s-a spart ușa, s-a descoperit că Degeratu se sinucisese închizându-se în frigider. Gestul său a fost pus, după unii, pe seama unei evaziuni fiscale comise în urmă cu câteva luni, iar după alţii, mai glumeţi, pur și simplu pe seama numelui. Numai Dumnezeu știe. După cearta avută cu tata, mama s-a dus la părinţii ei. Le-a povestit ce s-a întâmplat și bătrânii au înţeles-o. Voia să divorţeze. Dar, la câteva zile, când s-a întors să-și ia lucrurile personale, tata i-a spus că o iubește și nu i-a mai dat drumul. A zis că el trece cu vederea peste toată tărășenia, dacă face și ea la fel. „În definitiv, e bine că avem un copil, a zis el, oricum voiam să adoptăm unul. Cel puţin acesta e sânge din sângele tău.” A acceptat mama, a rămas și de aici înainte părea că nimic nu va putea să zdruncine căsnicia lor, care în ochii vigilenţi ai cunoscuţilor trecea, cu părere de rău, ca fiind una perfectă. Între timp, m-am născut eu, singurul lor copil, venit pe lume în urma unei nașteri foarte complicate. Semănam leit cu administratorul, dar nu neapărat asta l-a deranjat pe tata, cât mai ales faptul că mama se îngrijea tot mai puţin de el. Avea un motiv în plus să fie invidios. Însă după o vreme n-a avut de ales și s-a obișnuit cu ideea, înţelegând că nu era nici primul și cu siguranţă nu avea să fie nici ultimul soţ ignorat de nevastă în favoarea ghemotocului din leagăn. Se înţelegeau bine. Eu am crescut bucurându-mă de o copilărie fericită, cu de toate, cum se zice, și mai ales copleșit de dragostea mamei, despre care mi s-a povestit că avea un adevărat cult pentru mine. Mi-o amintesc tânără și frumoasă, aranjându-și după ureche părul lung și negru când se apleca asupra mea, privindu-mă cu ochii ei verzi și adânci și nemaipomenit de mari pentru mine.

Pe când aveam șase ani a venit nenorocirea. Știţi cu toţii mai bine decât mine că imediat după Revoluţie, odată cu deschiderea graniţelor, dorinţa românilor de-a vizita o ţară vecină a fost foarte mare. Mama mai fusese la ruși, la bulgari și la albanezi, dar acum voia să vadă o altfel de țară. Și s-a gândit la Turcia. S-a dus singură, adică însoţită de o prietenă, dar fără tata, care nu știu ce avea atunci… A văzut Istambulul, Marea Marmara, Sfânta Sofia, a cumpărat haine și aur pentru ea și o mulţime de cadouri pentru noi, cei de acasă. La întoarcere a avut loc accidentul de circulaţie. Șoferul, obosit, a aţipit la volan și autocarul a ieșit de pe șosea și s-a răsturnat de la mare înălţime într-un râu. Au fost morţi și răniţi… și un dispărut: corpul mamei nu a fost găsit niciodată. S-a scris și în presă despre treaba asta, tata a decupat din ziare câteva articole… Cât era ziua de mare nu vorbea decât despre mama, repeta de fapt aceleași cuvinte: o să vină, o să vină, o să vină… La fel a spus și în ziua parastasului, parastas cred că-i zice, nu știu exact, zâmbindu-le blând cunoscuţilor și prietenilor veniţi să-l consoleze. Era distrus. Din ziua aceea, el a început să se simtă din ce în ce mai rău, o boală inexplicabilă, fără diagnostic precis, iar acum câţiva ani a căzut la pat. În momentul de faţă bunica ne îngrijește pe amândoi, ea gătește, spală rufele…

• Am înţeles că tatăl tău s-a resemnat în cele din urmă cu pierderea soţiei sale, zise prezentatoarea, preocupată. Tu însă ai rămas cu credinţa neclintită că mama ta trăiește. Ce te face să crezi lucrul acesta? Să fie o explicaţie faptul că nu s-a găsit cadavrul?

Tânărul ezită o clipă, neîncrezător. Fruntea îi era plină de sudoare.

• Vocile, răspunse el apoi, surâzând Vocile. Doamnă, de mine au râs toţi, chiar și bunicii și tata, iar prietenii mă socotesc cel puţin un ciudat, când le mărturisesc că vorbesc în vis cu mama. De o vreme încoace îmi spun Paranormalu’. Or eu nu mint și nici nebun nu sunt, doamnă! Tot ce mi se întâmplă e cât se poate de adevărat. E purul adevăr! Mama vine aproape în fiecare săptămână, de obicei vinerea, și atunci vorbim, așa, fără cuvinte sonore, cum se întâmplă în vis, și ea îmi spune cum e, mă întreabă ce-am mai făcut, îmi dă sfaturi… Niciodată nu mi-a spus unde se află, iar în fundal, când îmi vorbea, se vedea doar o ceaţă albăstrie… Vinerea asta n-a venit…
• Ziceai că-ţi spune cum e. Cum e mama, Relu? întrebă prezentatoarea, ea însăși înduioșată de amintirea mamei.
• E fericită, doamnă, răspunse tânărul mișcat.
• Așa o fi, încuviinţă femeia, brusc înveselită de ceva Așa o fi… Dar, crede-mă, niciodată nu va fi mai fericită decât acum, nu se mai putu abţine ea și dezvălui tare. Pentru că în această seară, după atâţia ani de la despărţire, ea a venit să te întâlnească! Relu, mama ta este aici! Vocile au avut dreptate!

Înălţătoare acorduri muzicale se dezlănţuiră în acel moment și impunătoarea poartă din studio se deschise domol. Prin lumina viorie intră pe scenă cu pași mici și egali o femeie trupeșă, la vreo cincizeci de ani, vârstă pe care și-o etala cu seninătatea oamenilor siguri pe sine. Fiul și mama se văzură deodată miraţi, el de-a dreptul stupefiat și, alergând unul spre celălalt cu braţele desfăcute, se îmbrăţișară năvalnic. Trupurile se înlănţuiră. Ochii se căutau zăpăciţi, cu pupilele dilatate. Lacrimi fierbinţi le spălau amândurora obrajii.

• Mamă, măicuţă! hohotea tânărul într-o efuziune de nestăpânit. Pipăia, parcă disperat, chipul mamei, pomeţii obrajilor, nasul, buzele, îl săruta și îl mângâia în neștire. Mamă, mămico, șoptea înăbușindu-se, încercând să-și curme plânsul de copil în părul femeii care îl aduse pe lume, mămica mea dragă… ai venit, te-ai întors… știam eu că ai să vii… știam eu…

Trei ecrane gigantice prezentau din unghiuri diferite, halucinant, neașteptata reîntâlnire. Câteva persoane își scoseseră batistele și aplaudau alături de ceilalţi spectatori, ștergându-și ochii înroșiţi.

• O, dar n-ai vorbit deloc despre asta, șireato! râse tânărul, cercetându-și mama de la distanţă, când se mai liniști și ropotele din sală încetară. Ieri nu mi te-ai arătat…
• Dar oare de unde ţi-o fi venit ţie ideea să vii la emisiune? surâse femeia cu bunătate și îi șterse fiului lacrimile ce-i încărcau Voiam să-ţi fac o surpriză, doar mâine împlinești optsprezece ani, adăugă ea, și publicul izbucni iar, frenetic.
• N-am cuvinte de mulţumire, mama… Cei de acasă au și uitat, cred, de ziua mea… Anul trecut și-au adus aminte abia în ziua următoare, eu nu le-am spus… dacă ei… Tata…
• Ah, tatăl tău! îl opri brusc femeia, cu o ură veche, încă neostoită. Tatăl tău, repetă scrâșnind, fără ca lumea să înţeleagă exact la care dintre cei doi bărbaţi se referea, la administrator sau la horticultor. Să nu-mi mai vorbești despre el niciodată, auzi, niciodată! porunci.

De furioasă ce era, verdele din ochi i se aprinse dintr-odată și ţâșni peste toată faţa, până la urechi. Ceva bizar se petrecea cu ea. Asemeni unei plante scoasă din întuneric la soare, flămândă de lumină și căldură, femeia întinerea subit sub privirea mărită de emo- ţie și teamă a fiului ei. Părul își recăpăta strălucirea neagră, aproape violacee, de altădată, ridurile se ștergeau pe rând, sânii se înălţau semeţ, iar talia se subţia delicat. În câteva clipe, hainele roșii și albastre de mătase ajunseră să-i cadă în falduri ușoare, de pe umerii goi, până la podea. Femeia parcă mai crescuse în înălţime. Prezentatoarea, echipa tehnică și întreaga asistenţă încremeniră.

• Relu, să mergem acasă acum, zise deodată femeia cu un glas oarecum gâdilat, schimbat și acesta, ca atunci când avea douăzeci de ani și era utecistă înflăcărată. Povestea aceasta se destramă oricum… Haide, mergem la casa noastră, întări ea cu convingere.
• A noastră, bolborosi tânărul complet năucit. Care casă? Unde?…
• Privește, zise femeia ridicând imperial braţul spre tavan. O dată cu acesta, ca la comandă, toate capetele celor din sală, zecile de perechi de ochi speriaţi și totodată im- presionaţi de cele văzute, se îndreptară în direcţia indicată de către ea.

Ce minunăţie! Ca desprins de două mâini uriașe, invizibile, tavanul studioului — și odată cu tavanul, etajele superioare ale clădirii — se dădea la o parte, dispărea pur și simplu, lăsând să se descopere deasupra, rotundă și mare, ca la planetariu, bolta profundă și plină de stele. În studio mai rămaseră doar reflectoarele, uitate sau ignorate, cine știe, asemenea unor aștri mari și strălucitori, nave spaţiale sau sateliţi, printre aștri mărunţi și îndepărtaţi. O stea căzătoare zgârie chipul liniștit al Universului și pieri în adâncurile sale eterne. Și atunci tânărul zâmbi, înţelegând. Taina fu dezvăluită. O fericire interioară îi lumină intens chipul. Lăcrimând de bucurie că el înţelese, femeia îl prinse de mână și îl strânse tare. Îl privi cu recunoștinţă. În acea clipă, amândoi, mamă și fiu, se desprinseră ușor, ca o părere, de pământ și, în înlănţuirea solemnă a acordurilor din platou, se înălţară cu slavă spre cerul înalt, ascunși de veșminte lungi și strălucitoare, din care se presăra în urma lor, peste oameni și lucruri, un șirag multicolor din flori de plastic. Visul se împlinise.