Stimate domnule Mihai Alexandrescu, vă chestionez în legătură cu obiceiurile dumneavoastră de lectură.

Cum vă alegeti cărţile?

Vorbim despre literatură, nu despre eseuri științifice sau tratate, fiindcă pe astea le alegi când vrei să înveți ceva. Înainte de listele pe care ți le dau critica literară și școa- la, eu am criteriul dispoziției sufletești. Citesc un roman dacă îmi place. E momentul ăla de grație. Stai în librărie, răsfoiești o carte, pipăi altă carte și, la un moment dat, îți cade privirea pe prima frază a unui roman. Te lovește în moalele capului. Conti- nui cu primul paragraf. Vibrezi. Te așezi pe fotoliu. Sorbi două, trei pagini. Textul e tare. Vrei să vezi ce-o să se mai întâmple. Și atunci achiți cartea, fugi acasă cu ea și o devorezi într-o zi. Nu contează dacă autorul e o vedetă sau nu e. Nu contează nici dacă romanul ăla a fost best seller la NYT sau, dimpotrivă, încă nu s-a auzit de el. De exemplu, mie așa mi s-a întâmplat cu Beigbeder, înainte ca acest autor să fie cunos- cut în România. Literatură ușoară, dar mișto de citit. Nu totul trebuie să fie Hesse sau Bulgakov. Mi se întâmplă acum cu Elif Șafak. Mișto scriitoare! Mă bucur că am ajuns în etapa în care pot să fac genul ăsta de selecție – cum să-i spun – umorală. Anii de școală și critica literară pot deforma îngrozitor gusturile unui om. Ți se spune cine e scriitor mare și cine nu e. Apar de undeva niște directori generali ai literaturii universale care zic: „Mai întâi, clasicii. Ăla e scriitor mare. Celălalt nu e mare.” Și te alegi la vârste nepotrivite cu Racine sau cu „Noua Eloisă” a lui Rousseau, în care doi tineri fac dragoste în primele 10 pagini și regretă în următoarele 900 de pagini. Ca- nonul îți pune în brațe liste întregi de autori și de cărți, texte aride pe care trebuie să le parcurgi, dar ratezi paginile suculente, „Iluzii pierdute” de Balzac, să zicem. Apoi, să nu uităm că trăim într-o societate a marketingului. E și ăsta un criteriu de alegere a cărților. Publicitatea îți vorbește despre nu știu care autor, Dan Brown cu Origini sau Houllebecq cu Serotonină. N-ai cum să stai de-o parte. Toată lumea vorbește, așa că le citești și tu, să fii în temă. Plus că ai mai citit și alte cărți scrise de oamenii ăștia – și ți-au plăcut.

La ce ore citiţi, citiţi la birou, în pat, în parc?

Literatură citesc în pat, cu plapuma trasă până la nas, cu veioza aprinsă și cu o far- furie mare cu biscuiți, felii de măr și prăjituri alături. Uit întotdeauna să-mi iau un creion să mai subliniez una-alta. Eu mâzgălesc cărțile. Mă ridic să-mi iau creion, sună telefonul, bipăie Facebook-ul sau WhatsApp-ul… Ceea ce eu vreau să rămână o chestie intimă, doar între mine și cartea aia, se transformă, cel mai adesea, într-un lung șir de întreruperi. La un moment dat, se liniștesc lucrurile și rămânem singuri, eu cu cartea. Atunci e bine. N-am ore fixe de citit, citesc când am timp și chef. În locuri publice nu pot să citesc. Am încercat la plajă, am încercat și în parc. Nu mer- ge. Eseuri citesc la birou, e adevărat, am 100 de carnețele în care scriu, fac scheme, desene, mâzgălesc enorm. Nu mă mai uit niciodată peste însemnări, dar e plăcerea momentului.

Ce faceţi cu cărţile citite, dar cu cele necitite?

Le păstrez în bibliotecă. Nu prea mă despart de cărți. De două ori în viață am triat biblioteca. O dată pe la 13 sau 14 ani, când am adunat toate cărțile copilăriei și le-am dus la anticariat. Chiar și acum mă enervează prostia mea de atunci. Mă consideram adult, gata, era vremea să termin cu prostiile alea care simțeam eu că mă țin în loc, erau ca niște ancore în lumea inocenței și trebuia să tai funia. Și n-au fost numai cărți, au fost și discuri de vinil, cu povești. Citisem vreo două romane de respirație mai largă, „Contele de Monte Cristo” și „Doamna de Monsoreau” și intrasem în- tr-un univers serios, îmi disprețuiam deja trăirile de copil. Amuzant și enervant în același timp! Apoi, bunicul meu a fost preot. De la el am rămas cu multe cărți, de muzică psaltică, de cor bisericesc, știți sunt note muzicale specifice. Acolo nu sunt do, re, mi, fa, sol, la, si. Avem: Ni, Pa, Vu, Ga, Di, Ke, Zo. Iar reprezentările grafice seamănă cu niște cuneiforme. Le-am dat unei biserici, eram pe la vreo 25 de ani. Însă, dincolo de momentele astea, cărțile mele fac parte din existența mea, sunt cărți pe care le-am cumpărat începând cu vârsta de 16 ani, îmi aduc multe amintiri.

E ceva ce nu aţi citit şi vă este ruşine să recunoaşteţi?

Da, am foarte multe cărți începute și abandonate. N-am terminat „Don Quijote”, nici „Decameronul”. N-am citit „Război și pace”, fiindcă n-am putut trece de de- scrierea bătăliei de la Borodino. Sunt romane de Balzac pe care nu le-am atins, deși am opera completă în bibliotecă. Sunt texte care, astăzi, cu multă greutate mai pot fi citite. Am avut noroc că am citit, înainte de apariția Facebook-ului și a Netflix-ului, „Mizerabilii” lui Hugo. Azi, n-aș putea să mai trec de cele 200 de pagini în care ne este descris momentul Waterloo. Sunt și narațiuni fluviu, pe mii de pagini, iar omul contemporan este învățat cu o literatură alertă și branșată la tabloul social actual. Sau cu serialele de pe Netflix care acoperă foarte bine nevoia de narațiune. Prin- țul Mâșkin, în zilele noastre, nu mai este un personaj neobișnuit care poate șoca o societate burgheză cu sinceritatea sa. Crima lui Raskolnicov nu mai este șocantă, în- tr-o lume în care atentatorii se autodetonează în metrouri. Norocul meu este că am citit „Crimă și pedeapsă” și „Idiotul” acum 20 de ani. Azi, n-aș mai face-o. Sau cine ar mai citi, de exemplu, „Jean-Cristophe” de Romain Rolland? Are 10 volume. Des- coperi cât de mult nu ai citit când deschizi o istorie competentă a literaturii franceze, sau spaniole, sau britanice să zicem și îți dai seama că sunt zeci de autori care îți vor rămâne pe veci necunoscuți.

Care a fost cea mai grea lectură din viața dumneavoastră?

M-au plictisit îngrozitor „În căutarea timpului pierdut” a lui Proust, „Greața” lui Sartre, „Moarte pe credit” a lui Celine… Le-am înghițit, cum se spune, cu gogâlțuri. Cărțile lui Sadoveanu efectiv nu le-am citit cu plăcere. Dar nu e concludent, dacă vorbim despre literatură. Îți place, citești. Nu-ți place, abandonezi. Nimeni nu e obligat pe lumea asta să iubească un scriitor doar pentru este consacrat de critica lite- rară. Dar, pentru că vorbim de „lecturi grele”, vă propun să plecăm din literatură și să mergem în alt registru. Eu am absolvit Filosofia, așa cum știți. Este un teren minat cu cu texte într-adevăr dificile. „Fenomenologia spiritului” a lui Hegel. Nimeni nu cred că poate citi cartea aia. La fel cum nimeni nu cred că poate citi „Ființa și neantul” sau „Adevăr și existență” de Sartre și să afirme, cu sinceritate, că a câștigat ceva sau că a priceput ceva. Sunt texte complicate și complet inutile. Cred că nu se mai apropie nimeni de „Metafizica” lui Aristotel. Surprinzător, însă, Platon rămâne citibil. Cred că oricine ar putea citi, oricând, un dialog de Platon. Sigur, nu vorbesc de a-i înțelege în profunzime întregul mesaj filosofic, ci de a citi pur și simplu. Sunt niște oameni care, în urmă cu 2500 de ani, vorbeau despre dreptate, despre libertate, despre suflet, despre eternitate. Subiectele astea nu se termină niciodată.

Aţi simţit vreodată că o carte vă ajută în viaţă în mod decisiv?

Da. Adolescența, de exemplu, e o vârstă a zbaterilor, a angoaselor. Nu știi cine ești. Ce vrei să fii. Pendulezi între a sta singur sau în diverse anturaje. Nu știi ce să faci nici cu singurătatea, nici cu ceilalți. Cărțile te ajută enorm la vârsta aia. Eu am iubit o carte care m-a învățat să înțeleg singurătatea, „Însiguratul” lui Eugene Ionesco. Ni- mic nu mai părea înspăimântător. Apoi, adolescenții sunt foarte sensibili la absurd, pe mine tot Ionesco m-a învățat să gestionez absurdul existențial. Pe urmă, am avut o carte care m-a învățat să aplic șocuri de gândire profesorilor și colegilor: „Jurnalul” lui Salvador Dali. Nu îl citise nimeni, abia apăruse la Humanitas, iar eu și alți câțiva nebuni adoptasem deja metoda paranoic-critică. Totul era despre a nu ceda norma- lității și despre a rupe perspectivele comune. „De veghe în lanul de secară” a lui Sa- linger. Orice adolescent ar trebui s-o citească, pentru că este o carte care te confirmă. Zici: uite mai trece și tipul ăsta prin ce trec eu, deci e ok. La maturitate, cărțile nu te mai ajută în mod decisiv. Te întregesc, te construiesc permanent, dar nu-ți mai întorc viața, scheletul ți s-a format. Mai sunt cărți care îți comunică direct adevăruri la care nu te-ai gândit niciodată, cum este „Ghepardul” lui Lampedusa, unde prințul îți spune că a trăit 70 de ani pe acest pământ, însă ani de fericire adevărată au fost vreo trei. Nu te gândești, în mod normal, la asta. Ești mereu la comanda publicității care îți cere să fii fericit, deși tu nu ești un prinț ca cel din roman. Nu cred, însă, că există texte care să te ajute în mod decisiv cu momentul morții. Socrate, Iisus Hris- tos, Hadrian, Ghepardul, Martin Eden… Momentele finale ale acestor personaje nu sunt niciodată potrivite nimănui, fiecare își are propriul final.

A şaptea întrebare: aceea cu cărţile şi insula pustie. Aveţi voie să luaţi 7.

N-am să iau nicio carte. Dar dacă ajung pe-o insulă pustie, va fi suficient să privesc cerul și să înot zilnic și să nu îmi doresc să evadez. Mi-ar fi, totuși, necesar un perso- naj ca Vineri din Robinson Crusoe, dar să fie de sex feminin. Printre altele, am să-i povestesc ce-mi amintesc eu din unele cărți.

Vă mulţumesc!