Jurnalist, poet, eseist, prozator. Membru al Internațional Press.

Reporter, Journalist Arts and Culture, United States Press Agency.

Reporter, Journalist, Arts and Culture, German Daily News.

Colaborator permanent al emisiunii Artă, Știință și Religie – În căutarea drumului comun, Houston, Texas.

Născut în satul Dealu Crucii.

Volume de versuri publicate: „Demers pentru evadarea din frig”, „Simfonie cu maci”,

„Floare de lumină”, „Hai iubito în poveste”,

„Cântec în surdină”, „Cântec din lacrimă”.

Romane în lucru: „Și îngerii mor” (va avea trei volume a câte aproximativ trei sute de pagini), „Ne-am întâlnit la Babilon”,

„Frunza mea de aur”, „Găgănița”, „Lup flămând”.

În loc de sinopsis, vă pun aici doar câteva cuvinte din dedicația scrisă fiicei mele pe primul volum al romanului

ȘI ÎNGERII MOR.

,,Soarele nu există doar între răsărit și apus, veghează de dincolo de întuneric lumina din noi. Lumina aceea pe care atunci când suntem cu ochii deschiși o numim Suflet. Dar care în realitate, după apusul pleoapelor, relevă adevărata noastră natură de o seamă cu timpul și veșnicia.

Acest răsărit al soarelui din noi se întâmplă numai atunci când omul devenit propria sa aripă, pentru a nu muri de dorul zborului, își află aripa pereche, devin o singură ființă ce pornește către steaua ei de dincolo de Imposibil. Deveniți Iubire în stare pură, dobândim dreptul de a fi scriși în Cartea Vieții îngeri. Dar pentru că ochii lumii nu pot vedea nevăzutul, se spune că și îngerii mor.

Ce dar mai frumos îmi putea oferi minunea asta numită Viață decât cea căreia i-am dat numele tău?”

 

ÎN TOAMNĂ, FRUNZA MEA DE AUR

fragment

Aș putea vorbi oare de toamna sufletului meu? Conform clișeelor acestei lumi, frumos și bine ar fi să aparțin primăverii sale, dar dincolo de ea așteaptă trecerea prin alte anotimpuri și reîntoarcerea într-o aceeași primăvară, dar a cărei înflorire să-mi fie la fel de străină ca umbra care îmi cade alături.

Cine se îndoiește de existența sufletului, pune la îndoială existența lui Dumnezeu. Este un mort viu. Și ce poate fi mai trist decât să fii un mort care trăiești pentru a-ți îngropa morții…

Câtă vreme savanții nu pot demonstra științific că nu există, rămân la convingerea că El este izvorul fără de sfârșit al lumilor și vieții. Ce va exista dincolo de orice limită deoarece a sădit în toate legile sale, iar omul este bijuteria cea mai de preț din coroana veșniciei sale.

Îmi este aproape imposibil să știu dacă și în ce anotimp mi-aș putea aparține. Eu și el suntem condamnați să locuim împreună atât cât va dura această viață. Deși, habar nu am dacă există un eu și un el, sau unul suntem. Doar presupun că eu sunt un fel de el, iar el, cineva de dincolo de puterea privirilor. Nu împărtășim nimic din cele ce pot fi rotite pe cadranul unui ceas decât atunci când veșnicia se copilărește în fiori, clipă când călătorul către absolut își odihnește aripile în dumnezeirea altui om. Abia atunci timpul devine de o natură cu ființa iar iubirea devine atât de pură încât se prelinge de sub pleoape, lumină care străpunge nevăzutul.

Deși Creatorul era în el și pretutindeni în jurul său, Adam a avut iluzia că ar fi fost singur și ,,gol”. Ba chiar a devenit realitatea sa, peste care nu a putut trece și care i-a anulat bucuria de a fi. De aceea a despărțit El jumătate din sufletul său într-o altă făptură, fără de care să fie cu adevărat singur și muritor. Doar că în goliciunea Evei a ascuns și raiul și pomul vieții, ca împreună să poată redeveni egal cu sine și prin aceasta Creator.

Și iar mă întreb, în ipostaza mea nemuritoare cărui anotimp aș putea aparține? Am aflat deja sau voi afla încă în timpul acestei călătorii prin viața aceasta, dacă eu sunt el, dacă exist?

Și mi-am răspuns că fără îndoială voi afla dacă exist abia atunci când veșnicia mă va săruta de pe buzele unui suflet smuls din coasta unicității irepetabile a unui timp numai al meu de dincolo de omeneasca nimicire.

Sufletul nu are vârstă. Chiar dacă eu sunt doar călător prin viață, sufletul meu este călător prin timp. Ceea ce nu înseamnă că ar putea fi în orice clipă măcar egal cu el însuși, de o natură cu universul căruia îi aparține și în același timp sămânța misterului din care îl naște.

Sufletul nu are identitate sau adresă. Nici măcar certitudinea existenței sale. Este muzica tăcerii îngerilor. Este conștiința vie a universului pe care îl naște și îl umple. Este atât de orb încât nu vede decât lumina lucrurilor nepieritoare.

Doar pare întemnițat în colivia unui trup. Cum de este prizionier cel ce deține toate cheile de la încuietori? De ce pare a evada o singură dată și definitiv, când pare a nu mai putea suporta sclavia singurătății sale?

Dovada cea mai elocventă a faptului că există este faptul că doare. Uneori atât de năprasnic că părăsește subit această la- crimă numită viață devenind liniștea apocalipsei dintre două bătăi de cord.

Măreția unui suflet înseamnă neatingerea purității sale de nicio imperfecțiune a materiei și atingerea desăvârșirii prin regăsirea perechii tuturor începuturilor vieții. Marele neajuns, drama crucii fără rădăcini în Înviere, este acela că nu poate depăși condiția unei ciocârlii cu o singură aripă. Chiar dacă ar cânta dumnezeește, ar fi doar plânsul fardat al neputinței de a dărui lumină dincolo de proximitatea propriei umbre.

Abia întâlnirea și contopirea cu alt suflet fascinat de a face din viață tril de înălțare face posibilă perechea de aripi și asaltul cerului până dincolo de liniștea lui albastră. Dar sufletele înaripate sunt înspăimântător de puține. Și între ele insignifiant numărul celor cu aripa în umărul stâng, cu rădăcinile înfipte suficient de adânc între două bătăi de cord ce ascund între ele liniștea sărutului din care se nasc cerul și dumnezeirea.

Într-un ocean de suflete, doar câteva au șansa să-și împlinească iubirea absolută ce naște stelele și învârte sorii lui A fi. Suntem bărbați și femei numai dacă privim strict din punct de vedere anatomic. Puterea fără frumusețe și gingășie devine brutală și distructivă, iar frumusețea și gingășia fără putere devin anemice până la aneantizare.

Doar sufletele pereche dau sens și substanță faptelor ce îndreptățesc omul să-și fie arhitectul propriului destin, artist care îl ajută pe Dumnezeu să retușeze tot ce a fost alcătuit strâmb la întemeierea lumii, să întinerească aripă lângă aripă în zborul către patria albastră de unde am rătăcit câte unul cândva, doar pentru a ne reîntoarce împreună pentru tinerețea fără de bătrânețe și viața fără de moarte.

În limbaj omenesc, și sufletele trec prin anotimpuri sau, mai corect spus, anotimpurile trec prin ele. Doar că experimentează plenar unul dintre ele doar atunci când se împlinește perechea cu aripi răsărite în umeri direct din inimi care bat împreună zborul.

Pentru ce urmează în continuare îmi cer anticipat iertare, cine ar putea povesti cu adevărat nepovestitul?!

*

… De unde mai puteau ei ști de când s-au cunoscut? Dacă s-ar fi întâlnit vreodată, și-ar fi amintit. Dar și-ar fi amintit și dacă nu s-ar fi întâlnit niciodată. Nu s-au întâlnit niciodată și sunt împreună, ce nebunie! Da fapt nu sunt împreună. S-au apropiat atât de mult încât sunt unul. Ce boală! Să te îmbolnăvești de veșnicie și să te doară clipa…

Ea are treizeci și opt de ani. Îi va avea mereu. Dar nu s-a despărțit de fetița pe care am întâlnit-o cândva. Îmi amintesc că într-un timp fără vârstă eram foare tânăr și o copiliță de câțiva anișori își agățase privirile de rucsacul ce îmi cocoșa spinarea. Hălăduiam prin munți, prin toată țara, un grup de prieteni ce voiam să adunăm sub pleoape cerul, și de unde o puteam face mai ușor decât de pe crestele unde poposea să lase câte o scamă de nor… Ocoleam cu obstinație stațiunile, cabanele și rutele tu- ristice, dar uneori nu aveam încotro și mai scurtam traseele prin câte o așezare omenească.

Mi-au rămas vii în memorie ochii neobișnuit de vii și pătrunzători în apele cărora se legănau frunze tinere pe blana unui lup cenușiu. Și mai simt și acum fiorul ce m-a fulgerat atunci când m-a privit în adâncul ochilor și mi-a șterpelit cu inocența copilăriei tot albastrul acelei veri. Trăsnea a tei dați în floare și-a aripi de îngeri pârjoliți de soarele amiezii. Când am trecut prin dreptul bisericii, Sfântul Petru a coborât din fresca unde era întemnițat și mi-a șoptit că mă iartă pentru faptul că trec încălțat pe ulița raiului deoarece nu știu unde mă aflu. Când am vrut să-i răspund, ia-l de unde nu-i! Stătea din nou solemn în fresca ștearsă de vreme. Habar nu am dacă mi s-a părut sau chiar mi-a făcut șmecherește cu ochiul.

Ne-am oprit să ne răcorim și să ne mai tragem puțin sufletul la troița din marginea satului. Și nu am putut bea apă deși îmi crăpau buzele de sete. De pe cruce, Iisus privea cu milă și îngăduință urmașii celor care îl răstigniseră pentru că era drept și milostiv. I-aș fi întins o cană cu apă rece dar mi-era rușine de băieții cu care eram. La plecare am întors instinctiv capul, și l-am surprins făcând asupra mea semnul crucii. Nu am spus nimic celorlalți, era prea mult pentru o singură zi. Dar sigur nu făcusem insolație…