„Oricine e înzestrat cu aptitudinile spirituale necesare, receptive și de spontaneitate, poate să ajungă, încetul cu încetul, la înjghebarea unei conștiinţe filozofice”, afirmă Lucian Blaga în Trilogia cunoașterii, capitolul Despre conștiinţa filozofică (Consideraţii introductive). Bineînţeles, asta nu înseamnă că oricine poate fi considerat filozof, căci, pe lângă o conştiinţă filozofică, este nevoie şi de o gândire ce operează cu concepte, care se construieşte prin asimilare şi experimentare în acest domeniu vast al filozofiei. Dar cum rămâne cu literatura, ca artă a cuvântului? Este valabil acest principu şi pentru domeniul artistic? Tot Blaga ne lămureşte că situaţia este asemănătoare şi „în ţinuturile artei, unde, prin deprinderea puterilor și prin familiarizarea cu operele, poţi, pe temeiul înnăscut al unei sensibilităţi firești, să-ţi constitui o conștiinţă artistică”. Totuşi, atât într-un domeniu, cât şi în celălalt, formarea conştiinţei specifice este determinată „de o îndelungată experienţă prin ţinuturile corespunzătoare, adică de un contact asiduu cu modul marilor creatori, de un susţinut efort de asimilare a operelor existente, dar, pe cât cu putinţă, și de un exerciţiu pe măsura lor, a facultăţilor spirituale angajate de la sine în atari preocupări”. Putem înţelege aici că, pentru formarea unei conştiinţe artistice, în cazul nostru a unei conştiinţe literare, este necesară experienţa. Nu e vorba se pare de experienţa în sensul de cât de mult ai exersat scrisul, creaţia literară proprie, ci se referă la cât de multă literatură ai asimilat, pe terenul căreia apoi ai conceput propriul exerciţiu creativ pe un anumit fond spiritual personal, căci „arta invită personalitatea la dezlănţuire”, iar „artistul lucrează cu mijloace ce ţin exclusiv de intuiţie și de sensibilitate”, „ce se adresează în primul rând sensibilităţii semenilor” şi „creatorul de artă posedă cel mult o tehnică, ce condiţionează opera și poate fi doar bănuită din realizare”, deoarece „problemele creatorului nu sunt explicit prezente în opera sa, ci numai implicit”, în timp ce aşteptările lui din partea celor din jur, a cititorilor în cazul literaturii, sunt doar de ”reacţie estetică fără alte consecinţe decât cele ce decurg din atitudinea pură a contemplării”, ne spune filozoful Lucian Blaga în capitolul Filozofie și artă din volumul Trilogia cunoașterii.

De la această introducere filozofică în tainele artei, prin care ne convingem că oricine poate, în condiţiile mai sus menţionate, să îşi formeze o conștiinţă artistică, să trecem acum la domeniul literatură, ca parte componentă a ariei artistice, unde îndrăznesc să menţionez mărturisirea entuziastă a lui Vasile Alecsandri: „românul e născut poet”, din prefaţa volumului Balade adunate și îndreptate,1852, tot cu scopul de a lămuri capacitatea omului de a crea literatură. Chiar dacă a pornit de la descoperirea creaţiilor folclorice valoroase ale poporului român, totuşi, această afirmaţie nu semnifică neapărat că toţi românii sunt poeţi, însă posedă această capacitate de a crea, pe care mai târziu o dezvoltă sau nu, în funcţie de împrejurări, de educaţia pe care o primeşte. Prin urmare, nu oricine se poate numi cu adevărat scriitor, fie că este vorba de poezie, proză sau dramaturgie. Este adevărat că partea spirituală moştenită de fiecare stabileşte măsura în care ai sau nu ai talentul de a scrie, dar intervin şi alţi factori hotărâtori în stabilirea demersului literar, precum bagajul de cunoştinţe din acest domeniu şi nu numai, dăruirea cu care te implici în a stârni emoţie cititorilor, preocuparea pentru propria evoluţie ce se manifestă prin exersarea creaţiei, imaginaţia şi creativitatea fiind alţi stimuli hotărâtori în realizarea unei viziuni artistice personale, cu rolul de sensibilizare a publicului, de rezonare empatică. Ideea lui Blaga despre conştiinţa artistică pare să completeze pe cea a lui Alecsandri, dacă ne gândim că Românul e născut poet este o veche sintagmă ce poate fi asociată termenului de conştiinţă artistică, în general, şi literară în special, sensurile principale din dicţionar ale termenului conştiinţă fiind: 1.Sentiment, intuiție pe care ființa umană o are despre propria existență; cunoaștere intuitivă sau reflexivă pe care o are fiecare despre lucrurile din jurul său. 2. Faptul de a-și da seama; înțelegere. 3. Gândire, spirit. Prin urmare, prin această afirmaţie Alecsandri nu face altceva decât să sublinieze fondul ereditar artistic al românilor, pe care Blaga îl extide la capacitatea oricărui individ de a-şi dezvolta latura creativă, unde se încadrează şi literatura. E foarte clar atunci că, oricine posedă această latură, deşi nu oricine se poate numi poet sau scriitor, ori, mai bine zis, nu oricine scrie literatură. De ce am pornit în articolul retrospectivei de la această introducere despre a fi sau nu scriitor ori a fi sau nu literatură bună? Pentru că, în concepţia mea, linia dintre literatura valoroasă şi cea mai puţin valoroasă este foarte subţire. (Până şi criticul literar are nevoie de exerciţiu pentru a traversa această linie, după cum mărturiseşte Alex. Ştefănescu în Mesaj către tineri. Redescoperiţi literatura!: „Criticul literar… face experienţe pe el însuși, studiindu-se pe sine în timp ce citește, ca să constate ce efect are opera asupra sa. Apoi încearcă să explice de ce anume a simţit în timpul lecturii ceea ce a simţit.”). Şi pentru că, la un moment dat, la o întâlnire cu colegii din redacţia revistei Vâlcea Literară, s-a pus această problemă a calităţii textelor literare, adică ce anume merită publicat şi ce nu şi cum facem această selecţie, ocazie cu care s-a propus să se creeze un anumit program literar, o anumită direcţie culturală a revistei. Dar nu cred că literatura actuală se mai pretează la aşa ceva, de vreme ce scriitorii de azi sunt urmaşii curentelor şi manifestelor literare anterioare. Ei au posibilitatea să combine şi să îmbine ideile romantice cu structura clasică sau cu modernismul, pot adopta o viziune suprarealistă în creaţiile lor sau pot armoniza simbolismul cu ermetismul etc. În fine, ideea este că nu curentul din care face parte un text literar îi stabileşte valoarea, căci nu poţi susţine că doar romanticii au scris literatură de valoare sau doar moderniştii ori tradiţionaliştii. Fiecare curent literar a avut rolul său în evoluţia literaturii, aşa cum fiecare scriitor şi-a adus contribuţia de-a lungul istoriei literare. Deci nu curentul sau programul literar în care se încadrează opera respectivă este un criteriu de selecţie oportun. Desigur, nu poţi să publici orice într-o revistă care se respectă, un criteriu selectiv e clar că trebuie să existe! Rămâne, deci, ca modalitate de a discerne valoarea de nonvaloare, însuşi textul literar în sine, căci „critica literară nu este o știinţă”, spune Alex. Ştefănescu, „întrucât nu are ca obiect de studiu fenomene predictibile…Un critic…nu poate identifica o relaţie cauză-efect în creaţia literară tocmai pentru că în acest domeniu nu există reguli. Nu se poate spune: această operă este valoroasă datorită numărului mare de metafore pe care le cuprinde, întrucât nu se poate garanta că, folosind un număr mare de metafore, se realizează o operă valoroasă.” Nu acelaşi lucru se întâmplă cu textele de specialitate, căci acolo predomină doar valoarea informativă, care poate aduce sau nu un plus cultural în paginile publicaţiei, iar în acest caz problema se simplifică. Dar aceasta este altă poveste, ce nu face obiectul discuţiei noastre.

Revenind la subiect, cum stabilim dacă un text literar are valoare sau nu? În primul rând, nu trebuie să uităm că textul literar este unul ficţional, iar modalitatea de exprimare este cuvântul. Totuşi, nu orice asociere de cuvinte înseamnă operă literară, căci scopul în sine al literaturii ca artă este sensibilizarea cititorilor. În cartea Mesaj către tineri. Redescoperiţi literatura!, criticul Alex. Ştefănescu spune că: „Un mare scriitor nu califică în termeni generali stările sufletești trăite într-o anumită împrejurare, ci povestește o aventură aducând în prim-plan exact acele situaţii și acţiuni care, prin concreteţea și expresivitatea lor, îi dau cititorului impresia de viaţă trăită și îl emoţionează. Emoţia investită într-un text nu are nicio importanţă, ceea ce contează este numai emoţia provocată cititorului”. Un alt aspect important este modul în care este transmis mesajul literar publicului, pentru că aici intervine măiestria cu care scriitorul reuşeşte să asocieze cuvintele în aşa fel încât textul să aibă impactul artistic dorit şi să trezească interesul celor care citesc. Este vorba de valoarea estetică, fără de care nu putem avea o literatură de calitate. Căci „în literatură nu are importanţă despre ce scrii. Important este cum scrii”, afirmă Alex. Ştefănescu, adică nu contează că ai ales ca autor să scrii pe un anumit subiect, pe o anumită temă, ci este definitoriu stilul folosit în transmiterea ideilor literare şi a subiectului ales, felul personal de îmbinare a cuvintelor, talentul propriu de a te exprima, capacitatea de a transfigura realitatea: „un scriitor nu spune numai ceea ce spune, ci spune ceva în plus. Însuși faptul că decupează din fluxul existenţei zilnice o situaţie, că o eternizează, ne obligă să o privim cu atenţie și să-i atribuim un sens” (Alex. Ştefănescu). Un text literar de calitate ne invită deci la reflecţie prin însăşi expresivitatea limbajului folosit, prin imaginile artistice create pe fondul unor trăiri şi sentimente ce aparţin oamenilor în general şi din care răzbate viaţa sub aspectul acela spiritual ce ne face umani, căci pentru asta avem nevoie şi de conştiinţa artistică, intuitivă, în aceeaşi măsură ca şi de conştiinţa filozofică, raţională. Ceea ce înseamnă că, pe lângă transmiterea unor emoţii, creaţia artistică necesită şi comunicarea unui mesaj închegat, a unor idei ce se armonizează între ele, chiar şi atunci când sensul este sugestiv sau ambiguu, căci o anumită logică este obligatorie, oricât de încifrat ar fi acel text. „Important este ca o operă literară să aibă o anumită coerenţă (sau măcar o incoerenţă intenţionată)”, spune Alex. Ştefănescu.Când am ales să scriu în paginile acestei reviste articolul  Retrospectivă Vâlcea Literară am pornit de la ideea că orice publicaţie ar trebui să aibă un cititor de serviciu, dar nu unul oarecare, ci un cititor care să analizeze acele elemente literare ce ţin de mesajul textului, de tematică, de limbajul şi stilul specific viziunii artistice proprii unui scriitor, indiferent de experienţa în ale scrisului pe care o are autorul respectiv şi indiferent de modul în care acesta mânuieşte cuvintele. Nu m-am aventurat nicio clipă să dau verdictul de valoros sau mai puţin valoros, pentru că această sarcină este potrivită pentru critica literară şi pentru că, în concepţia mea, dincolo de toate aspectele menţionate mai sus ce ajută la diferenţierea valorosului de nonvaloros, cel mai important este timpul. Pentru că, pe lângă semnificaţiile şi expresivitatea unui text sau mesajul transmis de autor într-o viziune cu influenţe romantice, clasice, moderniste, simboliste, neomoderniste, tradiţionaliste, postmoderniste, realiste sau suprarealiste etc, fiecare scriitor actual are sarcina, nu tocmai uşoară, de a evolua dincolo de curentele literare precedente, dincolo de modul în care au scris cei dinaintea lor. Chiar dacă nu poţi egala pe Eminescu, pe Nichita, Blaga sau Arghezi şi nici nu poţi avea pretenţia de a depăşi acele culmi literare, ca autor actual eşti dator să însumezi toată bogăţia literară anterioară înainte de a crea propria ta operă. Scriitorul de azi trebuie să încerce permanent noi şi noi combinaţii de cuvinte cu scopul de a ajuta la dezvoltarea limbii şi a limbajului artistic, căci doar aşa îşi asumă procesul evoluţiei literaturii şi doar aşa îi creează propriei opere literare rezistenţa în timp.

O revistă de literatură are până la urmă rolul primordial de a aduce în faţa publicului cititor doar o primă selecţie de opere literare, pornind exact de la primul pas al selecţiei, anume dacă este sau nu un text literar care promite, prin respectarea elementelor de bază precum: emoţionarea cititorului, mesajul transmis are un caracter imaginar, ce porneşte de la elemente reale transfigurate la nivelul imaginaţiei şi care face apel la imaginaţia cititorului, limbajul este artistic, predominând sensul figurat al cuvintelor, în special la poezie, necesar în crearea imaginilor artistice, iar viziunea literară a autorului este originală, proprie stilului său personal. Criteriul calitativ al creaţiei literare publicate se stabileşte pe parcurs, al doilea pas constând în reacţia cititorului în faţa operei literare respective, iar ultimul pas fiind reacţia criticii literare. La această selecţie am încercat şi eu să contribui prin intermediul Retrospectivei…, atribuindu-mi rolul de cititor specializat, nu pe cel de critic, cu intenţia de a valorifica principalul mijloc de manifestare artistică a unui scriitor şi anume cuvântul, în căutarea mea făcându-şi loc până în prezent acel ceva numit poet=poezie, după cum afirmam în nr.12 al revistei, respectiv nr.6 al articolului Retrospectivă Vâlcea Literară. Cred că intenţia mea a fost foarte clară, pentru cine doreşte să o vadă! Prin analiza literară a unui text la o primă vedere, chiar fără să cunoşti personal autorul său, se stabileşte practic o punte către lectura lui, aducând în faţa potenţialilor cititori o părticică din viziunea creatorului, din limbajul utilizat sau chiar din stilul său artistic, cu scopul de a capta atenţia publicului prin introducerea lui în tainele creaţiilor artistice din paginile revistei Vâlcea Literară. Prin urmare, intenţia subsemnatei este aceea de a identifica acele aspecte literare prin care operele publicate în paginile acestei reviste de cultură merită să fie citite şi, de ce nu, să ajut aceste „frânturi” de literatură să dăinuie, căci timpul este ultimul pas şi cel mai greu de atins în drumul spre eternizarea creaţiei.

PS: „Dar de nu-și are rost al meu cuvânt,/ mă pot opri oricând din munca mea,/ căci timpu-mi e mai valoros de-atât,/ oricât de mult lectura mi-ar plăcea.” (E. N. Călinescu)

Naty Ela