Viaţa, miraj unic…

Desprinde-mi tălpile de cer,

tot calc pe nori ca un barbar şi nici de stele n-am habar şi nici de lună, nici de sori şi du-mă-n câmpul tău de flori, sub talpa-ţi goală să mă-ngropi şi să te simt cum, pe sub plopi, slăbeşti un pas şi încă doi şi peste mine te-ncovoi şi mă respiri şi mă asculţi, mă iei de mână şi desculţi gustăm din lacrima din vii, licoarea toamnelor târzii.

Coboară-mă printre mireni,

să-nvăţ cum doare un apus, când răsăritu-n vise-i dus, să-ţi aflu tainele din sâni şi cum tragi aer în plămâni, cum poţi să cânţi, când naşti copii, dureri din alte galaxii, cum de ascunzi în trup sleit, fără să te fi tânguit?

Şi lasă-mă să te citesc,

ca pe un psalm laudativ, pe-un portativ în rogvaiv, să-ţi gust poemele de jad, când peste mine tot mai cad blesteme dintr-un timp trecut, în care versuri n-am ştiut şi nici c-ai exista-n vreun fel, în amfiteatrul paralel, dumnezeiesc iluminat, în care viaţa-i un păcat, o vină mult prea greu de dus, când lângă tine-Adamii nu-s.

Sau prinde-ţi tălpile de cer,

te prind în aripi de Icar, dar zborul nu-ţi va fi-n zadar, că-n raiul meu ai tot ce vrei, tu, unică între femei; şi Lethe te va învăţa, să uiţi de-mpărăţia ta, de bucurii şi de dureri şi de trecut şi de plăceri, de viitor şi de prezent, dar vei fi moartă, evident…

 

Cum să ştii tu, străine?

Când eu nu ştiu, ce-i în adâncuri violete, cum să mă ştii, străine, tu mai bine? Orbecâind prin labirinturi desuete, îmi ciopârţeşti din soartă şi destine.

Îmi schimbi culoarea ochilor şi-mi pui pe frunte, mai multe riduri decât timpul sapă

Şi cu blesteme-arunci în mine, ca o iudă şi mă împingi cu ură-n a ta groapă.

Şi de aş căuta prin mine-o viaţă-ntreagă, nu m-aş afla cum sunt, c-ascund în mine, Emoţii, lacrimi, paradoxuri şi mistere şi flori de colţ, castele şi ruine.

Mai explodează câte-un gând, plutind în lavă şi-mi pun tot sufletul, firesc, pe tavă Şi tu m-acuzi de lamentare abuzivă, ca pe un acuzat de-o faptă gravă.

Când mai zâmbeşte câte un poem sub pană, îţi pregăteşti arcaşii de războaie Şi ţintuieşti ca o satană sori şi stele, s-arunci în mine cu furtuni şi ploaie.

Că ai şi tunuri şi o bombă nucleară, nu-s decât apanaje de hârtie

Şi n-ai să poţi nicicând, în viaţa ta, străine, să mă ucizi, că eu sunt poezie…

Când eu nu ştiu ce-i în adâncurile mele, cum să ştii tu, străine, ce-i în stele?

 

Din ochii tăi, din ochii mei…

Pe gura ta, pe gura mea, sunt flori de tei şi catifea, din noi picură mierea,

Se scurge într-un paradis din nebunia unui vis, preludiu la plăcerea,

De-a smulge un sărut din mers, dospit într-un cocon de vers, tu mie şi eu ţie,

Ca într-un fel de joc de doi, cu poezia între noi- între noi, ce chimie!

Din ochii tăi, din ochii mei, orice culoare poţi să bei şi să te scalzi în mare

Şi ţipă verdele-n păduri în ochii mei şi poţi să-mi furi un semn de întrebare.

Ne înţelegem din priviri, sorbind din nopţile de miri pe-un pat de jurăminte,

În care te citesc pe viu, tu mă adormi într-un târziu, ca pe-un copil cuminte.

Pe fruntea ta, ninge-un poem şi sub zăpada ta mă tem că, oameni de zăpadă

Ne vom topi de-atâta dor şi-n braţele unui decor, prea alb, nu ne mai rabdă,

Nici iarna ta, nici iarna mea, tu crin regal, eu o lalea cu ţurţuri de tăcere.

Hai, să fugim în poezii, în primăverile din vii, în noaptea de-nviere!

Dintr-un miracol să renasc, iubirea ta să o demasc, să-mi fac din ea maramă,

Să mă zăreşti doar tu prin ea, să o atingi cu mâna ta, până nu se destramă…