Tehnologie

Gândirea fragedă a unui mac încolțește fiecare poem

Veșnica bătaie a vântului împletește părul despicat de timp al ultimei buburuze

Luminile farului pâlpâie în auzul pașilor clapelor

Muzicanţii șoptesc note de rămas bun

Libertatea gândului sculptează pe cer imaginea visului inexistent

Creatorul lunii încă aspiră la apariția unui nou soare

Iar orhideea seduce roua dimineţii ce intenționează să nu se mai formeze

Lumina se metamorfozează în jalea unei reîncarnări

Curentul este amplificat de ochii ce-mi limitează simțurile

Frumusețea efemeră încă ne deschide inimile spre necunoscut

Pânze de păianjen ademenesc aplauzele muștelor deghizate în particule de lumină

Inimi spulberate de roboţi sentimentali

Cufere de aur atrag natura, natură ce se risipește pe mâinile murdare de sânge

Toți simțim mirosul fumului, panorama unei catastrofe, gustul unei vieți artificiale

Are să ne vopsească oglinzile în bezna eternă

Iar noi alcătuim țărâna ce o să se autodistrugă în curând.

 

 

 

Transcendenţă

anihilăm întunericul prin buze moi

simțim rugăciuni pe răni deschise

norii străbat apusul și-l sugrumă în faţa timpului

pe un strop de paradis suspin lângă umbra mea

mă sacrific închisorii ochilor dar simbolul de veghe eternă mă lasă-n mâna focului

se nasc stropi de reflexie pe pașii de dans ai trecutului

rămân mută în blesteme și mă închin mie

sânziene în vals își varsă sufletul

apus în fundal de nefericire tatuat pe suflet

în tunete de furtună iei masca de vulpe și strigi spre ruine

cazi în tăcere și mânuiești vise încuiate de destin

în viață se sacrifică morții și în mare se îneacă sirene

te pierzi în sacrificiu și îți forțezi ochii spre patimi

te dedici fericirii altor pioni ce crapă în timp otrava

pe piele uscaă și rugoasă de la urme de modele putrezite

ce încolțesc într-un cerc vicios

îți ucizi instinctul și îl minți cu laude

pe pași de cenușă călcăm genetic

ne oglindim lacrimile trecutelor trupuri pe obrajii noștri inocenţi

după distrugerea fricii de iad devenim noi monștri

gura cusută în faţa lupului dar masca purtată e doar o umbră

ne colorăm un geamăt trist într-o rutină abstractă

și uităm să zâmbim la un simplu nonsens

pietre în loc de ochi și zimți în loc de gură ne pierdem în pământ

dar lăsăm cuvinte în urmă

fisurăm auzul naivilor și ne blurăm simțurile

ne închidem în beciul sufletului și picurăm urlete în urmă

ne batjocorim bucata de carne proprie și ne ucidem visele

te hrănești cu prada sorţii și mori de boala minții.

 

 

 

 

Văduv

omul, modelat de gheara sorții

își divinizează truda surpată de blesteme

se adaptează vulgar, cu ochi de vultur pe orice fundal

își toarnă apa în paharul vieții și-și cântă jalea într-o pădure de suflet

părtașă e numai umbra ce-i plânge la picioare

în cușca tinereții mor păsări în inocență

afară se îneacă stupii în libertate

bocanc pe pieptul nopții

e îmbrăcat cu cearcăne amare

urechea, amăgită de șoapte cu amor distinge trădarea morții

cuțit pictat în spatele semenilor, cuțit pictat și în mâna lor

aflați la gramadă într-un gest repetitiv distrugător

închis în propriul trup, individul devorează gazda

își hrănește ego-ul și își stinge lumânarea într-un decor de transparentă vină

pe primii pași de regret se scriu poeme iar în disperare se desenează icoane

căscând în timpul sacru coșmarul câștigă visul

în incantații se nasc figurine suple ce seduc rutina minții.

 

 

 

 

Caligrafia vieții

pe petale de cireș cad lacrimi din sine

sub coroana soarelui sunt singur pe bancă

într-o furtună mă omor dar miros a primăvară

mă sugrum în insomnii mi se dilată venele

inocența florilor mă oprește

doar păsările îmi mai cântă căci vocile din minte dorm

raze subtile mă mângâie

rămân dezbrăcat de vicii în frunze

m-am închinat la mine

frigul speranței îmi crapă buzele

rochie de voal pe cărări ascunse

cerșesc un scop, disper la muze

alung tremurul mâinilor, cuprind crengile

dansez într-un ritm de viață

fac pace cu negrul trasez albul nuanțez griul

sunt eu și o vioară într-un peisaj

aștept să moară păr împletit în lovituri de geam

adorm etern în caldură

mi-a șoptit pământul, m-a plesnit cerul

crăpături de extenuare între pavele

praf de zâne la baza copacilor

revitalizez mâhnirea într-un evantai și alung trecutul

mă înconjoară rădăcini de mai

le ud prin lacrimi

dau ocol lumii prin durere și devin fluture.

 

 

 

sevraj de paradis

mă ucid amprentele pe trupul sculptat

sub razele lunii mă dedic sufletului tău

chip de înger pictat pe retina mea

stelele din stomac îmi luminează întunericul minții

venerez sărutul și devin picături ce se absorb pe pielea ta

pe coloana trandafirului lipsa de exces dăunează petalelor

colții ghepardului se infiltrează în blana pumei negre

mă topesc în universul privirii ce-mi deschide prea mult cordul

rămân mut pe un piedestal ce capătă 2 scaune

în ridurile eternității ne ținem de mână

și pășim pe ușă ca hemafrodit cu suflet de înger și demon

dăinuim într-o esență rară ca muritori naivi ce strigă iubire,

dar până și cuvântul dragoste se rupe ca o pânză de litere

în fața legăturii divine dintre soare și lună

privesc în gol și sorb din vinul salivei.

cum trăiri se dezvoltă ca un dragon dominant pe cerul vieții,

călătorim spre ideal și ne pierdem într-un zâmbet

prea perfect pentru ochiul uman,

într-o ploaie de durere îmi sorbi picăturile cerului și le transformi în flori,

într-un plan paralel unde sfârșitul nu a fost inventat

și cuțitul ia forma de strângere trupească,

atracție față de frumosul minții și al măștii…

cad la pământ și mă reîntorc în fața ta

din lacrimi ocean

din mister viață

poezie pe buze, renasc fantezii și mor umbre.