Înființat pe 11 martie 2024, NORR este un cenaclu literar pentru tineret, înființat ca un răspuns la o cerință culturală veche a orașului și este coordonat de scriitoarea Camelia Iuliana Radu, poeta, membră a Uniunii Scriitorilor din România. NORR are deja proiecte în derulare care răspund la întrebările: Ce este și ce nu este un volum de debut? Este corect să privim critic propria poezie? Cum ieșim din blocajul de autor? Cum îți citești creația literară? Care este dominanta emoțională/ideatică a creației tale artistice? Dar vocea ta literară? Cum vrei să te perceapă cititorii? Cum îți pregătești ieșirea în public? Multe alte teme de interes pentru scriitorii tineri au devenit proiecte, dezbateri, discuții libere.
NORR și-a propus să invite la întâlnirile literare scriitori din județul Prahova, dar și din alte orașe, să aibă acțiuni și interacțiuni cu centrele culturale din țară, cu alte cenacluri literare. De altfel, va fi o vară plină, cu multe evenimente culturale. Deja sunt în derulare două proiecte literare: Nu știu cine ești, fă-mă să te țin minte, un proiect care are ca scop formarea identității artistice a tinerilor autori și Desenează-mi o poezie, un exercițiu creativ inspirat din operele plastice expuse la Galeriile de artă. Artă din artă, una din cele mai noi tendințe ale tinerilor poeți și artiști plastici. Ambele proiecte vor avea ca finalitate antologii, participări la spectacole, mai multe seri de poezie în aer liber, mai ales în vara aceasta, când municipiul Ploiești este capitala culturală a tineretului. Cel mai iubit proiect NORR este însă mentoratul pentru volumul de debut, unde sunt înscriși deja patru tineri scriitori.
Norr înseamnă Nord, cu multe sensuri adiacente: acasă, direcție bună, stea călăuzitoare, a aparține, de-ai noștri, loc de baștină (în cazul nostru, poezia); este un nume misterios, poetic, are forță, fiind un cuvânt străvechi, care aduce pe trena lui istorică multe conotații bune. Este o sintagmă răspândită internațional, făcând parte din cuvinte ce aparțin multor limbi, deși are sorgintea în Nordul geografic al planetei (numele cenaclului a fost propus de eseistul Marian Mărchidanu, fiind inspirat de titlul volumului de poezie NORR, al scriitoarei Camelia Iuliana Radu – Editura Tracus Arte, 2016).
Departamentul comunicare NORR
Poezii Cenaclul literar NORR – Ploiești
IOANA ȚOPA STAN
Țipăt mut difuzat la radio
Mișcarea roților provoacă valuri;
Aerul metalic pătrunde în țesătura paltonului.
Mă ridic, strâng bine bara și ignor
conversațiile de aluminiu din proximitatea ușii.
Ești bătrân?
nu, așa că stai în picioare.
Reclama la neatenție bubuie în difuzoare,
sincronizată în prealabil
cu ritmul agasant în care pâlpâie neonul.
Ating.
Vopseaua galbenă se cojește
pansament aplicat în straturi grosolane
pentru a masca dezinteresul.
Miros rugina.
Îmi destramă cu sete tivul tocit al blugilor,
Îmi zgârie cu dinții inelul de pe arătător,
Se ridică la nivelul ochilor
– îmi reproșează lipsurile.
Mimez dezgustul, prinsă în flagrant;
Noutatea vestimentației de plastic mă roade
mă prefac interesată de peisajul nocturn marcat de goluri,
dominat de resturi
– în exces, ca și gândirea liberă,
În timp ce el își freacă palmele, scoțând fum.
Altele au pățit mai rău.
Sunt bătrână;
mă așez pe scaun.
Pe geam, siguranța ne depășește
într-un sac sudat cu lama
– procedură cosmetică efectuată pe timp de criză.
Cina
Respira nemișcată
între doi pereți de hârtie perforată
Central
Câte doua ferestre, cadru stabil,
Perpendicular, două baloane roșii
Scârțâiau la intervale egale
Determinate de respirația ei.
Își desface calm panglicile
Se oprește, legându-le la loc.
Mâinile sale rămân
captive în buclele fundelor
Le despăturește obsesiv
Se oprește din nou
Apasă butonul
O ia de la început.
Cauciucul roșu scârțâie
Baloanele se umflă
Lacrimile se ondulează
Îmbibă pereții
Se scămoșează; curg.
Roșul îi inundă epiderma,
Declară celulelor război;
Tenul i se descuamează,
Lăsând să iasă la iveală
Două limbi și un secundar.
Fetița își taie bucata
de carne – părinții aplaudă,
Se hrănește singură,
Alimentând distrasă circuitul decedat.
Unde se ascund bananierii iarna?
Am întâlnit o fată grozavă
bea cafea fără sirop de cocos
Uniunea Europeană ia nucile de cocos din
palmierii românești și le pune la ea în curte.
Răscolește mapa de fier,
clasează dosare
deșurubează pagini arhivate.
Mă tem să nu cadă, atunci m-aș împiedica
eu mă răsucesc pe loc
între scalpul și șapca ei
numărând în ritmul gesticulării
fibrele de poliester împletite
în căptușeala paharului biodegradabil.
Vorbește cu mine printr-un tub î
ncrețiturile determină cuvintele să țopăie
pătimaș până la rădăcina firelor de păr
până la mine în pahar;
– de atunci nu m-am mai spălat pe cap –
Iuțeala cafelei mă arde,
găurindu-mi buricele degetelor,
Se supără că nu o mai pot ține de mână
mă doare.
Eu beau doar din sticlă
- transparentă – ca să văd ce se naște în paharul
conectat la tubul ei,
nu la creier, nici la stomac
Îmi vorbește despre drama stridiilor din Dubai
în timp ce seringile injectează prin USB
modele de urmat
- vor ca generațiile viitoare să uite să se lege la șireturi.
Monologul ei e sufocant.
Imperiul Habsburgic ne fură pomii.
MARIAN NEGUȚU
între respirații
ai căutat și n-ai găsit
mulțumiri țării noastre
aici se sfârșesc șinele albe
ai văzut cum e
se laudă aruncă cu bani
apoi chițăie că n-are
noroc noroc sănătate
de ce ne urăm mereu
lucrurile astea
parcă am fi cei mai bolnavi
și cei mai ghinioniști
așa se vorbește care-i problema
spune vine trenul
nu vine ce frig e
prost om am șoptit
ea dă din cap afirmativ
și bea o gură de vin
***
fetele seamănă cu tații
băieții seamănă copii
erau tineri
ea era un virus stomacal
el pacientul care n-a dat șpagă
deja vezi lucrurile în alb și negru
de parcă niște cuvinte aruncate
suntem opt
ce nu sunt destule farfuri
i de parcă niște cuvinte ar..
scuză-mă dar dacă nu zic
uit
eram cu soția la mare
stăteam la hotel Auror
a la ușă a bătut cineva
da mai vreau
cât stăm vedem nu prea mult
te rog
scuză-mă unde e toaleta
și eu i-am zis lasă-mă domne’ s
unt în concediu
te-ai prins lasă-mă domne’
***
cine e ăla cu fața de obosit
am fost colegi de școală
liceu facultate
a scris poezie o vreme era apreciat dar apoi
s-a ales praful
a avut și propria firmă
a făcut ceva bani
dar apoi a falimentat
acum lucrează la o fabrică de băuturi
nu știu ce face
oricum
fabrica se va închide curând
are cineva un foc mersi
ce drăguț din partea ta
să ne lași să fumăm în bucătărie
o poză în fața unei statui nu te face
memorabil
un cântec trist de pian
nu face din orice o dramă interesantă
expansiunea naționalismului
mai degrabă înfricoșătoare
spanac tocat mărunt
mâna ei aduna banii rapid
ca o găină care-și mănâncă
propriile ouă
DOBRE CRISTINA
Am uitat să mor
Atunci când fruntea ta
Lipită de cioburile
Zvârlite în abisul nemuririi
A cedat
sufletului MEU bolnav
De atâta iubire.
Am uitat să mor
Atunci când mi-ai spus
Că iubirea noastră
A zburat în
Edenul eternității
Lăsându-ne goi.
*
Am mângâiat cu obrazul
Urma pașilor
Am crezut ca asa voi mai fura
O clipă, cu tine
M-am topit în urma sudorii
A plânsetului tău
Adormit de atâta dragoste
Sa ști ca te am visat
Cum plângeai sufletul meu
Care nevrednic fiind
Iubea tristețea ta.
*
A nins cu flori de vânt
Peste sufletul meu
Când m-am uitat la cer
Și el se bucura
De albul absolut.
IOANA R. DUMITRU
trupul femeii
nu se atinge cu lacrima,
nu se pipăie cu inima murdară,
nu se mânjește cu păcat,
nu se ciupește cu frământări străine de dor,
nu se linge de dureri,
nu se mutilează cu minciuni
și nu se mușcă cu dinții de lapte
trupul femeii se mângâie cu frunza de dafin,
se condimentează cu emoție,
se unge cu miere,
se cântă la harpă,
se zidește din coastă
și se pictează pe retina lui Dumnezeu
trupul femeii –
oglinda facerii lumii
a tuturor celor văzute și nevăzute î
nțelese și neînțelese
ou de phoenix în trup de lut
topit în cenușa vergeturilor
în pielea ei zac nerostite minutele
singurătății
ale travaliului
ale plictisului
buza sărută noroiul lipicios,
soarbe asfaltul,
tatuează promisiuni pe alte buze
trupul femeii nu se macerează prin nașteri,
trupul femeii e trupul mamei sale
ori al bunicii
(al lupoaicei hrănitoare de gemeni, de regi, de cuceritori)
trupul femeii e templul înțelepciunii,
nu se descifreaza ca un seif,
nu se sparge de hackerii de sentimente
trupul femeii se iubește șoptit în Braille
dezbrăcat de frici și prejudecăți
învelit în paradigmă
NICU STANCIU
Zi de primăvară
ziua asta de primăvară
e mai mult o noapte
un timp
ce deschis într-o poartă
într-o inimă
ești acolo cu liniștea
ascunsă în spatele tăcerii
ca o aripă
camera ta are câteva colțuri
al câtelea ești tu
în mijlocul simțurilor tale
Tu unde dormi
dormi în artere în vene în sinapse?
copilul tău e vesel sau e trist?
și sufletul tău e al tău
sau și el doarme
ca un vagabond sub un pod
făcut din vise?
și tu când vei muri vei deveni transparent
ca picurii de apă pe frunze
ori ca o fereastră a unui tren prin care
un călător abia trezit
privește buimac
trecerea unei naturi
numite timp
sau vei fi opac
ca pământul
pe care calci fără să simți
cum din el crește durerea
și viața?
Poveste
n-am știut niciodată să spun
ce simt cu adevărat dacă
iubesc femeia ori
o idee iubește altă idee
dacă scriitorul ne-a adus aici
printr-o curgere
și-a vărsat viața conștient
între pagini sau a fost
frica pierderii memoriei
Plimbare
Am găsit la capăt o lumină.
Nu n-am găsit nicio lumină
era umbra lui umbra copacului
era umbra mea umbra copacului
era lumina ta lumina copacului
a lunii a lumii.
Și plimbarea era verde
era albastră era întunecată
ca un timp netrezit din albia memoriei.
Struguri și pași zvăpăiați în tăcere
ultima lumină a amurgului
văpaia închisă a stelelor
în spatele unei cortine transparente.
Stalactite și stalagmite pe care le numeri uneori
și râul care doarme în timp ce visele lui
curg ca niște iubiri adânc neîmpărtășite.
Pașii mei sorb energia pământului
într-un dialog nevăzut
și mă sustrag realității într-un ultim efort
o rugăciune pe care mi-o pun sub cap și adorm
apoi iar visez.
Afterparty
pluteam pe râul imaginației
un înger își scosese șosetele
și până să-mi dau seama
zborul lui era deja o poveste
și cântecul alb al dimineții
avea aroma unei păduri
în floare
ELENA ABIE
Eu sunt
Eu sunt întreagă.
Tu ești întreg. El este întreg.
Ne adunăm din când în când,
ca filamentele staminelor
și schimbăm din întregul fiecăruia
pentru a deveni alții
care dau naștere unor noi oameni întregi.
Petalele noastre comunică
într-o adiere delicată.
Apoi vine vântul!
Tot ce rămâne din noi este întreg.
Doar polenul își urmează drumul
în circuitul vieții.
Volva Poeziei
Ai simțit vreodată
cum volva poeziei îți întărește vinul?
Când litera devine picătură și virgula,
ca o înghițitură,
aprinde lava din pahar,
smulgând cuvântul dinăuntru,
rupând cu furie și har dezlănțuit
furtuni uitate,
frustrări și șoapte sugrumate?
Șșșș! Nu te mai încorda!
Lasă piatra să se evapore încet…
Aburii ei se reunesc cu versul.
MARIAN MĂRCHIDANU
corect
trebuie să fiu corect
după cum ne spun ei să fim
fiecare urlet poartă stropi nefiltrați
în dispersie Whireless
inundă cloudul
măștile de comun acord
se sfarmă sub pași de parade inclusive
rușinat
mereu în greșeală
primesc etichete peste etichete
ștampile peste ștampile
reporturi și blok.
de azi nu mai suntem prieteni
poate că nici nu am fost
tolerat sau unealtă
la număr pentru laicuri
liniște
după tăietura de bisturiu e liniște
amputat
nu mai simt durerea
cancerul a fost îndepărtat
gangrena supură în continuare
în putrefacție
undeva departe într-un tomberon
alături de alte deșeuri medicale
chirurgul șoptește:
de azi nu mai suntem prieteni
nu îmi vine să cred că părăsesc sanatoriul
micșorat
bariere și filtre
presiuni și obligații
organizații mai puțin secrete
și … nu contează
toate sunt instrumente de micșorat
fiecare pretext utilizat
fiecare string rupt
fiecare
de azi nu mai suntem prieteni
fiecare în bula lui
cu durerile lui
cu singurătatea lui
fără
o ancoră
un fir subțire de gând
un pas pe trotuar
încă unul
o magnolie înflorită
stropi de primăvară
pretutindeni fire rupte
întinse
așteaptă să fie înnodate
poate că
de azi o să fim prieteni
Comentarii recente