Înființat pe 11 martie 2024, NORR este un cenaclu literar pentru tineret, înființat ca un răspuns la o cerință culturală veche a orașului și este coordonat de scriitoarea Camelia Iuliana Radu, poeta, membră a Uniunii Scriitorilor din România. NORR are deja proiecte în derulare care răspund la întrebările: Ce este și ce nu este un volum de debut? Este corect să privim critic propria poezie? Cum ieșim din blocajul de autor? Cum îți citești creația literară? Care este dominanta emoțională/ideatică a creației tale artistice? Dar vocea ta literară? Cum vrei să te perceapă cititorii? Cum îți pregătești ieșirea în public? Multe alte teme de interes pentru scriitorii tineri au devenit proiecte, dezbateri, discuții libere.

NORR și-a propus să invite la întâlnirile literare scriitori din județul Prahova, dar și din alte orașe, să aibă acțiuni și interacțiuni cu centrele culturale din țară, cu alte cenacluri literare. De altfel, va fi o vară plină, cu multe evenimente culturale. Deja sunt în derulare două proiecte literare: Nu știu cine ești, fă-mă să te țin minte, un proiect care are ca scop formarea identității artistice a tinerilor autori și Desenează-mi o poezie, un exercițiu creativ inspirat din operele plastice expuse la Galeriile de artă. Artă din artă, una din cele mai noi tendințe ale tinerilor poeți și artiști plastici. Ambele proiecte vor avea ca finalitate antologii, participări la spectacole, mai multe seri de poezie în aer liber, mai ales în vara aceasta, când municipiul Ploiești este capitala culturală a tineretului. Cel mai iubit proiect NORR este însă mentoratul pentru volumul de debut, unde sunt înscriși deja patru tineri scriitori.

Norr înseamnă Nord, cu multe sensuri adiacente: acasă, direcție bună, stea călăuzitoare, a aparține, de-ai noștri, loc de baștină (în cazul nostru, poezia); este un nume misterios, poetic, are forță, fiind un cuvânt străvechi, care aduce pe trena lui istorică multe conotații bune. Este o sintagmă răspândită internațional, făcând parte din cuvinte ce aparțin multor limbi, deși are sorgintea în Nordul geografic al planetei (numele cenaclului a fost propus de eseistul Marian Mărchidanu, fiind inspirat de titlul volumului de poezie NORR, al scriitoarei Camelia Iuliana Radu – Editura Tracus Arte, 2016).

Departamentul comunicare NORR

 

Poezii Cenaclul literar NORR – Ploiești

 

IOANA ȚOPA STAN

 

Țipăt mut difuzat la radio

 

Mișcarea roților provoacă valuri;

Aerul metalic pătrunde în țesătura paltonului.

Mă ridic, strâng bine bara și ignor

conversațiile de aluminiu din proximitatea ușii.

Ești bătrân?

nu, așa că stai în picioare.

Reclama la neatenție bubuie în difuzoare,

sincronizată în prealabil

cu ritmul agasant în care pâlpâie neonul.

Ating.

Vopseaua galbenă se cojește

pansament aplicat în straturi grosolane

pentru a masca dezinteresul.

Miros rugina.

Îmi destramă cu sete tivul tocit al blugilor,

Îmi zgârie cu dinții inelul de pe arătător,

Se ridică la nivelul ochilor

– îmi reproșează lipsurile.

Mimez dezgustul, prinsă în flagrant;

Noutatea vestimentației de plastic mă roade

mă prefac interesată de peisajul nocturn marcat de goluri,

dominat de resturi

– în exces, ca și gândirea liberă,

În timp ce el își freacă palmele, scoțând fum.

Altele au pățit mai rău.

Sunt bătrână;

mă așez pe scaun.

Pe geam, siguranța ne depășește

într-un sac sudat cu lama

– procedură cosmetică efectuată pe timp de criză.

 

 

Cina

 

Respira nemișcată

între doi pereți de hârtie perforată

Central

Câte doua ferestre, cadru stabil,

Perpendicular, două baloane roșii

Scârțâiau la intervale egale

Determinate de respirația ei.

Își desface calm panglicile

Se oprește, legându-le la loc.

Mâinile sale rămân

captive în buclele fundelor

Le despăturește obsesiv

Se oprește din nou

Apasă butonul

O ia de la început.

Cauciucul roșu scârțâie

Baloanele se umflă

Lacrimile se ondulează

Îmbibă pereții

Se scămoșează; curg.

Roșul îi inundă epiderma,

Declară celulelor război;

Tenul i se descuamează,

Lăsând să iasă la iveală

Două limbi și un secundar.

Fetița își taie bucata

de carne – părinții aplaudă,

Se hrănește singură,

Alimentând distrasă circuitul decedat.

 

 

 

Unde se ascund bananierii iarna?

Am întâlnit o fată grozavă

bea cafea fără sirop de cocos

Uniunea Europeană ia nucile de cocos din

palmierii românești și le pune la ea în curte.

Răscolește mapa de fier,

clasează dosare

deșurubează pagini arhivate.

Mă tem să nu cadă, atunci m-aș împiedica

eu mă răsucesc pe loc

între scalpul și șapca ei

numărând în ritmul gesticulării

fibrele de poliester împletite

în căptușeala paharului biodegradabil.

Vorbește cu mine printr-un tub î

ncrețiturile determină cuvintele să țopăie

pătimaș până la rădăcina firelor de păr

până la mine în pahar;

– de atunci nu m-am mai spălat pe cap –

Iuțeala cafelei mă arde,

găurindu-mi buricele degetelor,

Se supără că nu o mai pot ține de mână

mă doare.

Eu beau doar din sticlă

  • transparentă – ca să văd ce se naște în paharul

conectat la tubul ei,

nu la creier, nici la stomac

Îmi vorbește despre drama stridiilor din Dubai

în timp ce seringile injectează prin USB

modele de urmat

  • vor ca generațiile viitoare să uite să se lege la șireturi.

Monologul ei e sufocant.

Imperiul Habsburgic ne fură pomii.

 

 

 

MARIAN NEGUȚU

între respirații

 

ai căutat și n-ai găsit

mulțumiri țării noastre

aici se sfârșesc șinele albe

ai văzut cum e

se laudă aruncă cu bani

apoi chițăie că n-are

noroc noroc sănătate

de ce ne urăm mereu

lucrurile astea

parcă am fi cei mai bolnavi

și cei mai ghinioniști

așa se vorbește care-i problema

spune vine trenul

nu vine ce frig e

prost om am șoptit

ea dă din cap afirmativ

și bea o gură de vin

 

***

fetele seamănă cu tații

băieții seamănă copii

erau tineri

ea era un virus stomacal

el pacientul care n-a dat șpagă

deja vezi lucrurile în alb și negru

de parcă niște cuvinte aruncate

suntem opt

ce nu sunt destule farfuri

i de parcă niște cuvinte ar..

scuză-mă dar dacă nu zic

uit

eram cu soția la mare

stăteam la hotel Auror

a la ușă a bătut cineva

da mai vreau

cât stăm vedem nu prea mult

te rog

scuză-mă unde e toaleta

și eu i-am zis lasă-mă domne’ s

unt în concediu

te-ai prins lasă-mă domne’

 

***

 

cine e ăla cu fața de obosit

am fost colegi de școală

liceu facultate

a scris poezie o vreme era apreciat dar apoi

s-a ales praful

a avut și propria firmă

a făcut ceva bani

dar apoi a falimentat

acum lucrează la o fabrică de băuturi

nu știu ce face

oricum

fabrica se va închide curând

are cineva un foc mersi

ce drăguț din partea ta

să ne lași să fumăm în bucătărie

o poză în fața unei statui nu te face

memorabil

un cântec trist de pian

nu face din orice o dramă interesantă

expansiunea naționalismului

mai degrabă înfricoșătoare

spanac tocat mărunt

mâna ei aduna banii rapid

ca o găină care-și mănâncă

propriile ouă

 

 

 

DOBRE CRISTINA

 

Am uitat să mor

Atunci când fruntea ta

Lipită de cioburile

Zvârlite în abisul nemuririi

A cedat

sufletului MEU bolnav

De atâta iubire.

 

Am uitat să mor

Atunci când mi-ai spus

Că iubirea noastră

A zburat în

Edenul eternității

Lăsându-ne goi.

 

*

Am mângâiat cu obrazul

Urma pașilor

Am crezut ca asa voi mai fura

O clipă, cu tine

M-am topit în urma sudorii

A plânsetului tău

Adormit de atâta dragoste

 

Sa ști ca te am visat

Cum plângeai sufletul meu

Care nevrednic fiind

Iubea tristețea ta.

*

A nins cu flori de vânt

Peste sufletul meu

Când m-am uitat la cer

Și el se bucura

De albul absolut.

 

 

IOANA R. DUMITRU

trupul femeii

 

nu se atinge cu lacrima,

nu se pipăie cu inima murdară,

nu se mânjește cu păcat,

nu se ciupește cu frământări străine de dor,

nu se linge de dureri,

nu se mutilează cu minciuni

și nu se mușcă cu dinții de lapte

trupul femeii se mângâie cu frunza de dafin,

se condimentează cu emoție,

se unge cu miere,

se cântă la harpă,

se zidește din coastă

și se pictează pe retina lui Dumnezeu

trupul femeii –

oglinda facerii lumii

a tuturor celor văzute și nevăzute î

nțelese și neînțelese

ou de phoenix în trup de lut

topit în cenușa vergeturilor

în pielea ei zac nerostite minutele

singurătății

ale travaliului

ale plictisului

buza sărută noroiul lipicios,

soarbe asfaltul,

tatuează promisiuni pe alte buze

trupul femeii nu se macerează prin nașteri,

trupul femeii e trupul mamei sale

ori al bunicii

(al lupoaicei hrănitoare de gemeni, de regi, de cuceritori)

trupul femeii e templul înțelepciunii,

nu se descifreaza ca un seif,

nu se sparge de hackerii de sentimente

trupul femeii se iubește șoptit în Braille

dezbrăcat de frici și prejudecăți

învelit în paradigmă

 

 

NICU STANCIU

Zi de primăvară

 

ziua asta de primăvară

e mai mult o noapte

un timp

ce deschis într-o poartă

într-o inimă

 

ești acolo cu liniștea

ascunsă în spatele tăcerii

ca o aripă

camera ta are câteva colțuri

al câtelea ești tu

în mijlocul simțurilor tale

 

Tu unde dormi

 

dormi în artere în vene în sinapse?

copilul tău e vesel sau e trist?

și sufletul tău e al tău

sau și el doarme

ca un vagabond sub un pod

făcut din vise?

 

și tu când vei muri vei deveni transparent

ca picurii de apă pe frunze

ori ca o fereastră a unui tren prin care

un călător abia trezit

privește buimac

trecerea unei naturi

numite timp

sau vei fi opac

ca pământul

pe care calci fără să simți

cum din el crește durerea

și viața?

 

 

Poveste

n-am știut niciodată să spun

ce simt cu adevărat dacă

iubesc femeia ori

o idee iubește altă idee

dacă scriitorul ne-a adus aici

printr-o curgere

și-a vărsat viața conștient

între pagini sau a fost

frica pierderii memoriei

 

 

Plimbare

 

Am găsit la capăt o lumină.

Nu n-am găsit nicio lumină

era umbra lui umbra copacului

era umbra mea umbra copacului

era lumina ta lumina copacului

a lunii a lumii.

Și plimbarea era verde

era albastră era întunecată

ca un timp netrezit din albia memoriei.

Struguri și pași zvăpăiați în tăcere

ultima lumină a amurgului

văpaia închisă a stelelor

în spatele unei cortine transparente.

 

Stalactite și stalagmite pe care le numeri uneori

și râul care doarme în timp ce visele lui

curg ca niște iubiri adânc neîmpărtășite.

Pașii mei sorb energia pământului

într-un dialog nevăzut

și mă sustrag realității într-un ultim efort

o rugăciune pe care mi-o pun sub cap și adorm

apoi iar visez.

 

 

 

Afterparty

pluteam pe râul imaginației

un înger își scosese șosetele

și până să-mi dau seama

zborul lui era deja o poveste

și cântecul alb al dimineții

avea aroma unei păduri

în floare

 

 

ELENA ABIE

Eu sunt

 

Eu sunt întreagă.

Tu ești întreg. El este întreg.

Ne adunăm din când în când,

ca filamentele staminelor

și schimbăm din întregul fiecăruia

pentru a deveni alții

care dau naștere unor noi oameni întregi.

Petalele noastre comunică

într-o adiere delicată.

Apoi vine vântul!

Tot ce rămâne din noi este întreg.

Doar polenul își urmează drumul

în circuitul vieții.

 

 

Volva Poeziei

 

Ai simțit vreodată

cum volva poeziei îți întărește vinul?

Când litera devine picătură și virgula,

ca o înghițitură,

aprinde lava din pahar,

smulgând cuvântul dinăuntru,

rupând cu furie și har dezlănțuit

furtuni uitate,

frustrări și șoapte sugrumate?

Șșșș! Nu te mai încorda!

Lasă piatra să se evapore încet…

Aburii ei se reunesc cu versul.

 

 

 

MARIAN MĂRCHIDANU

corect

 

trebuie să fiu corect

după cum ne spun ei să fim

 

fiecare urlet poartă stropi nefiltrați

în dispersie Whireless

inundă cloudul

măștile de comun acord

se sfarmă sub pași de parade inclusive

 

rușinat

mereu în greșeală

primesc etichete peste etichete

ștampile peste ștampile

reporturi și blok.

de azi nu mai suntem prieteni

poate că nici nu am fost

tolerat sau unealtă

la număr pentru laicuri

 

 

liniște

după tăietura de bisturiu e liniște

amputat

nu mai simt durerea

cancerul a fost îndepărtat

gangrena supură în continuare

în putrefacție

undeva departe într-un tomberon

alături de alte deșeuri medicale

chirurgul șoptește:

de azi nu mai suntem prieteni

nu îmi vine să cred că părăsesc sanatoriul

 

 

 

micșorat

bariere și filtre

presiuni și obligații

organizații mai puțin secrete

și … nu contează

 

toate sunt instrumente de micșorat

fiecare pretext utilizat

fiecare string rupt

fiecare

de azi nu mai suntem prieteni

 

fiecare în bula lui

cu durerile lui

cu singurătatea lui

 

fără

o ancoră

un fir subțire de gând

un pas pe trotuar

încă unul

o magnolie înflorită

stropi de primăvară

pretutindeni fire rupte

întinse

așteaptă să fie înnodate

poate că

de azi o să fim prieteni