Motto: M-am plictisit să trăiesc și să mor, așa cum soarele nu o va face niciodată răsărind și apunând dintotdeauna.

,,Versete contemporane”

Nu îmi dispar din minte singurătățile

Lui Cioran;

Ale mele m-au năruit.

Nu pot uita ultima citire din Coran

A dictatorului Sadam Hussein

Înainte de tragerea trapei.

Și nici moartea brutală a tinereții

Lui Labiș pe linii paralele ale cotidianului nostru,

Numai tramvaiul mă mai plimbă prin ploaia de acum…

Am reținut căderea Turnurilor Gemene

În ele însele și-n timp…

Cameramani pregătiți filmau

Primele semne ale noului mileniu.

Am avut momente de fericire

În secolul trecut,

Când am stat, anonimul perfect, la aceeași masă

Cu Eugen Simion, Grigore Vieru și Marin Sorescu.

Gândul mă conduce, fără vreun scrupul,

De la ludic la tragic: final de secol XX

Și început de secol XXI.

Către momentul când viața

Îmi va trage trapa de sub tinerețea târzie,

Când nu voi mai avea la îndemână

Nici măcar secunda salvării prin cuvânt,

Până dincolo de semnul

Crucii doldora de cuie.

DEZAMĂGIRE. Scriu pentru a mă salva din ghearele durerilor personale;

asta nu îmi este de ajuns și alunec în cotidian!

Tare mult îmi doresc

Să am un suflet atât de mare

Încât să pot cuprinde întreg Universul!

Deocamdată…

Pot cuprinde numai microUniversul…;

Din nefericire și oamenii.

Îmi spun: am timp să dorm pe lumea cealaltă, acum trebuie să mă ocup de asta!

De la Iisus încoace, omenirea a devenit mai rea, mai perfidă, mai sadică.

Adam nu mai respiră, îl bântuie junghiuri intercostale.

Eva e la ultima suflare, nu i s-a pus diagnostic.

Pământul se-afundă-n pământ după multele experimente nucleare.

Cerul plânge cu acizi, că-L dor șalele de-atâtea rugăciuni primite în plexul solar.

Raiul se pârpălește în incendii de pădure.

Iadul și-a ars gazul, cărbunii și menirea.

Cuplul primordial nu a rămas altceva

Decât o închipuire devenită legendă.

Pe care o amintesc aici…

Ca pe o Sfârtecare a acestei dimineți

Cu atmosferă în versiune apocaliptică.

IUBIREA. Ori de câte ori iubesc o femeie, de tot atâtea ori mă tentează sinuciderea!

Încerc să înțeleg care dintre dumnezei

E mai bun. Al meu. Ai lor?!

 

 

AȘTEPTÂNDU-L PE MOISE

Între timp…

Omenirea s-a prăbușit.

Femeile continuă să meargă la cosmetică,

Barbații continuă să-și joace soarta la ruletă.

………………………………………………………

După multe milenii

S-a auto-reinventat Dumnezeu

(Iertătorul de serviciu al omenirii).

Îl regăsesc într-o altă ipostază:

Îmbrăcat în salopetă de gunoier,

Într-o mână cu un făraș,

În cealaltă cu un măturoi

Mari, cât toate Zilele Cele din Urmă.

Adunând rămășițe de civilizații pierdute

Printre schelete de tancuri corodate cândva

De sânge nevinovat.

Le aruncă, scârbit…

În saci negri de celofan.

………………………………………………………..

Cea de-a șaptea zi…

Zace precum un om sfârșit.

………………………………………………………..

Pe un vârf de Sinai,

În așteptarea lui Moise,

Consemnând într-un Jurnal

Frânturi din Decalogul pierdut:

…………………………………………………………

Prin cenușa fostelor lumi.

Într-un colț de Timp și Spațiu,

O fetiță se joacă de-a mama și copilul

Silabisind, printre lacrimi,

Un cântec de leagăn Păpușii pe care o îmbracă

Într-o rochiță ornată cu floricele de scrum.

………………………………………………………..

Într-alt colț…

Un băiețel se joacă.

De-a războiul.

Cu soldați construiți Din carne de tun,

Imaginând morți și răniți.

………………………………………………………..

Virgil Andronescu, 26 octombrie 2022, Brăila.