VIVALDI ½

Pumnalul

cu care întind pe pâine amurgul,

are pe unul din tăișuri toamna,

în care am îngropat cu flori la căpătâi

visul deja uscat,

visul din care cândva au lăcrimat muguri!

Pe celălalt tăiș,

își spală fața primăvara.

În tâmpla ei, palpită verdele altui vis,

spre care alerg cu brațe și buze deschise,

în coastă să-mi mijească petala unei aripi,

până când pe pâine voi întinde …

răsăritul!

Și totuși … au mai rămas două tăișuri!

 

 

LEMN DE CRUCE

Am sechestrat zorii în ziua aceea!

Zideam cărămidă cu cărămidă

fiecare fereastră a tâmplei

în jaluzele albastre de fum,

cu pleoape ude de amintiri.

Acum … nimeni, absolut nimeni,

nu-mi va trezi din somn

lacrima răstignită!

Azi, sufletul meu

va fi

doar … lemn de cruce!

 

 

AMURG

E toamna rătăcirii dintre noi

când șterg cu lacrimi frunzele de praf,

mă-nec cu ceața verii de apoi,

scriind cu tăpli rănite ierbii … epitaf!

 

Îmbrățișarea mâinilor mi s-a uscat,

o iederă în care țipă azi otrava,

pe suflet am pus fluturi la mezat,

vulcanul ochilor își plânge lava!

 

Pe buze îmi cresc rădăcini,

și setea mi-o transformă în ninsoare,

nu vrei iubire să li te închini,

și-ți spun adio, ție … ultimul meu soare!