Un visător nu știe


că majoritatea propozițiilor
sfârșesc într-un punct nevralgic.
La el totul e mirare și interogație,
la el totul urcă și coboară
pe spirala imaginației,
în și din caruselul convingerii
că și fluturii de hârtie pot zbura,
că și caii indiferenței
pot bate pasul pe loc,
că și drumurile cicloanelor
pot fi așchii de sens
ce umplu firidele zilei…
Visătorului nu-i poți dicta
cum,când și cu ce să-și scrie povestea…
În lutul palmei lui
nu putrezesc niciodată semințe de târziuri,
în ranița sufletului
nu ajung niciodată scoicile descurajării
pentru că el e învățat să pună
cântecul în cercul auzului
și să răstoarne diezi de râs
în iarba văzduhului
să poată merge fluierând mai departe…

 


De obicei


Nu ies în fața lumii
cu virgulele de munți
dintre două poeme pastelate
sau cu ghilimelele de mări
dintre două poeme de pământ…
Îmi plac prea mult punctele de suspensie
puse între stări de culori diferite
ca să nu le folosesc,
iubesc prea tare parantezele rotunde
ca să nu-mi așez furtunile-ntre ele
căci pentru mine, liniile de pauză sunt doar alterații,
-câteodată diezi, câteodată bemoli-,
pe portative de umbră sau lumină
și nu vor deveni niciodată de(s)prindere…

 


Ca mai toată lumea


Îmi testez mereu limitele
dar și ele mă testează pe mine,
mă-ncearcă (vrând să mă crească),
le-ncerc (vrând să le cresc)
scoțându-ne reciproc
din zona de confort,
din țâțâni,
din sărite…
Ne inspirăm ca să ne deconspirăm tarele,
calibrându-ne speech-ul,
cadența,
blocajele,
piesele de puzzle ale motivațiilor
pentru ca să se învârtă
cu sens și fără poticniri evidente
încă mult timp și de aici înainte
roata supraviețuirii…

 


Desigur


Ți se pregătește ceva
dar tu nu știi și continui
să vopsești în alb
lemnul coliviei din colivie,
să muți de la umbră la soare
șezlongul neliniștii
impacientat de freamătul
aproape constant al caniculei
sub ferestrele zilelor
purpurii de la atâta secetă…
Ți se pregătește ceva inedit
dar tu nici nu bănuiești
că ai putea fi luat prin surprindere
de vreun val,
că ți-ar putea prinde gleznele
vreo iederă
scăpată din brațele obișnuinței
și-ai putea experimenta
efervescența exuberanței
alături de mine
pe-o muchie de poveste nemuritoare…

 


După un an


Toamnă, iarăși m-ai găsit
cu-ochii-n zare… Ce te miri?
Nu mă satur de privit
dârele de zbor, subțiri
de pe bolta încă-albastră,
încă fără plumb, senină…
Stând în rama de fereastră
nu mă satur de lumină…
Mă întrebi ce-am mai făcut?
Am trăit! M-am bucurat
de-orice freamăt ce-a trecut
peste mine,-am suspinat,
am zâmbit și-am prins de sfoară
curcubeele de stări
câte-au fost, din zori în seară
pe-ale inimii cărări…
Am trăit! Nimic mai mult!
Tot ce clipa mi-a adus,
larmă, frenezii, tumult,
toate-ntre coperți le-am pus…

 

 


Aici, lângă mine


Stai jos și așteaptă să treacă urgia,
să-și toarne furtuna-n pahar poezia,
s-o spună cu grindini de-o vrea, cu rafale,
cu smulgeri de trunchiuri plăpânde în cale,

s-o tune, s-o fulgere-n stânci, s-o trăznească,
să cheme torente din munți s-o citească…
Stai jos și-ai răbdare să cânte-a prăpăduri,
să facă pe sfoara uimirilor noduri


mai multe ca iarba ce-n mâl încolțește,
mai multe ca zborul ce-n nouri sfârșește…
Nu-i cere să tacă… Oricum e-n zadar…
Cât haos mai are și furii-n pahar


îndură și-așteaptă… De mână te-oi ține…
În doi prin potopuri să treci e mai bine…
În doi, altfel clipa povestea și-o scrie…
Nu-i soare dar mâine-ai să vezi, o să fie…

 


Cu nesaț


Mai uită-te și-n jurul tău, femeie!
Cum vrei să vezi dacă privești în jos
cum primăvara nasturii-și descheie?
Pierzi mai mereu crâmpeie de frumos


privind în tine și privind asfaltul…
Mai lasă întrebările și hai
prin gratii verzi de ierbi să vezi înaltul
și în lumina soarelui să stai…


Mai lasă-le pe gânduri… Pe pustii
ducă-se toate dacă te-nierbează
în snopuri de neliniști pământii…
Puneți conduri de sticlă și visează


că prințul se ascundă să te vadă
cum faci în straie de surâs paradă…