Altceva

 

altceva s-a rostogolit cu zgomot

rotind tavanul și dizolvând pereții

nu mai ești

o hartă albă fără cuvinte

fără contur

fără umbre lungește spațiul de frig

 

liniștea din lucruri e smulsă de știrile tv

unele umflate pân’ la explozie

 

bucăți de realitate șlefuite asiduu

sunt azvârlite în lume

 

lângă mine se definește acolada goală

asfaltul tocit pentru echilibrul tocurilor cui

forma ta existentă din versurile albe

rămasă printre foile rupte

inutilul culcat în locurile frumoase

fără rost de a-mi legăna umbra

 

Mai sus de stele

 

mai sus de stele e un limbaj selectat pentru panică

o amețeală roz cade pe frunte

gândul se târăște docil după vocea ta

înăuntrul surâsului tău se nasc virgule

consoanele tac

vocalele schițează un portativ lipit de perete

 

întindem ziua cât e de lungă

capătul sacru spre răsărit

cel cu mister în salteaua cu memorie

și fața de pernă

în ecuația mișcării răspândim emoții

cele de pe catalige se sinucid

cele din ochi le împărțim la doi

ochii frunzelor ne urmăresc

din veșnicii ascunse

traficul îl alungăm pe geam

străzile se împart în bucăți cu limite

prin verde se trece în frenezie fără pace

 

Ne pierdem

 

ne pierdem câte puțin

pe margini de gând sleit și pieptănat

ciobim din oră secunde în direcții diferite

spre un alt punct al timpului

obosiți de cuvintele ce vor să moară

 

mă sprijin de seara ce curge prin aer

înverzită de ploaie și de mirosul ud

 

haosul adună literele în memorie

într-o mișcare nomadă și într-un spectru roz

 

apar cuvintele pe care le uitasem

lunecând pe negrul de seară

e o reciclare înfrunzită cu îngeri de noapte

pe trena de vis

 

E o fugă

 

e o fugă neînrămată

într-o structură cu zgomot

sărind din cercurile sacre,

adunând marginile mersului într-o linie dreaptă,

pentru a fi dorul rupt din aripa nemuririi,

pentru a fi târziul rămas

într-o întoarcere în sine

de unde tu n-ai plecat niciodată.

 

zeii lipiți de frunze alunecă odată cu verdele din ochi,

silabele sar din cuvinte

aducând foșnetul în brațele mele.

toate se deschid înaintea ta descoperind timpul fără mască

atât de aproape de frazele tulburate de punct.

 

E galben

 

e galben

e frig și e vânt

pământul fuge aplecat pe sub cer

credința strigă la capăt de drum

neantul ne înghite coroziv și rebel

nimicul izbucnește din oase

 

extazul toamnei fabrică simțuri uitate

plecările noastre adună armata de frunze

albastrul devine cerneală de scris topind

tensiunea din timpul prezent

până ce treptele dispar

 

rămân secundele unei frunze îndrăgostite de pom

și cioburi de lună reflexele noastre

acolo unde lumea nu are hotar

 

e o prăpastie în cuvintele goale

printre anomalii spânzurate

ca o arătare

și-n luna suită pe geam