În vis

auzeam doar sunetul ploilor de sticlă

căzând metodic printre celule de frig

Îmi luasem copilăria cu mine,

uneori o așezam pe genunchi,

îi pieptănam părul lung, o căram apoi în brațe

și o tot vedeam murind.

Te rog rămâi, îi spuneam

cum spuneam tuturor,

dar ea se făcea în fiecare zi mai palidă

și mai tragică, și atât de bătrână mă privea

cu ochii aceia legați de craniu cu o mică rețea

de vene putrede.

Vai, în locul ei crescuseră păpădii, un azil

și scrumul îndepărtat al unei povești de dragoste.

Am văzut cum zburau porumbei cu aripile mamei mele

și ea mă ținea la piept nu ca pe un copil, ci

ca pe o carte cumpărată într-un bazar din Orient,

mă năștea prin fum, la începutul iernii, dar n-a putut

trage afară din mine leșul toamnei

din ziua care mă locuia.

Mă așteptam doar pe mine în vis

și nu mai veneam, nici nu aveam cum

eram mai torsionată de lumină

decât unghiile mamelor înfipte în morminte,

eram așa cum aș fi putut fi iubită

Și prin mine treceau orașe părăsite și câmpuri la fel de singure

Adevăr vă spun, visul acela era patria

în care ar fi trebuit să mă nasc, nu să mor

Din mâinile oamenilor mi-am ales

doar împreunarea cea mai frumoasă a degetelor

amestecate cu iarbă veștedă și cu un mic semn al crucii

Am realizat că somnul în care intru nu e măcelul

despre care mi s-a tot vorbit,

ci traseul acestui sânge orb,

ce nu-și mai știe drumul spre sine,

nici măcar spre singurătatea lui tentaculară

ci e, în sfârșit, ieșirea din placenta

universului meu gravid cu gloanțe.

Bum!

 

 

Sparg scoici în mine cu mâna goală

Mă încap, mă îmbrac în cele mai cuviincioase cuvinte

și în cea mai frumoasă absență a lui Dumnezeu,

respir

în locul de unde mi s-a amputat memoria,

sparg scoici în mine cu mâna goală

și aici nu e țărm.

Știu un oraș din sud în care după-amiezele sunt ale nimănui

sunt în el case reci, cu beciuri pline de orez și păianjeni.

Acolo

mucezesc scrisori de odinioară,

probabil încărcate de o insuportabil de multă iubire,

mereu îmi spun să le salvez

și amân. Uit magistral

tot ceea ce se scufundă, inclusiv timpul

Azi, doamna Maria mergea agale spre piață

cu o lumină în păr pe care vântul a prefăcut-o în așchii

Era o splendoare tragică în toate

fanfara, frigul și mirosea nefiresc a portocale putrede,

poate pentru că iarna promisă nu s-a sfârșit

și umbra Crăciunului mai doarme prin tomberoane

Cineva scutura vișinii peste ea, ea era un poem,

nici nu știu dacă a fost zăpadă adevărată sau

doar flori de hârtie,

oricum,

în dreptul fiecărei ferestre a rămas un semn de adio,

în dreptul fiecărui deget al meu plouă.

 

 

Unul din toate

O samă de cuvinte

dar

cu osebire unul

mai stors din vin tulburat

mai cerșetor și mai împărat

mai din inel limpezit

mai liber și mai osândit

decât mâinile de sfânt și mai domol

mai târcol

mai ușor

mai sfâșietor

cu găuri în piept

și zbucium pe frâie

mai din zmeură și noapte ale lui călcâie

mai din smârcuri și mai din rugină

mai din cea mai frumoasă lumină

mai năvălită și mai furată

mai neadăpată

mai cu cădelniți pe poale

mai din deal de devale mai dinainte

de dinainte și mai dinapoi de ‘napoi

mai din noi

ca un Dumnezeu între cele mai albastre ploi

ca o cruce rătăcind sub pământ

cruce cu mine în braţe stând

cu mine în brațe născând

această samă de cuvinte

dar pe unul singur din toate

punându-l mai presus de sus

mai sus de presus

cuvântul acesta:

Dragoste.

 

 

 

Culoarea de mentă (În cadranul unui ceas cu ore de lapte)

umbra copilului pitit sub scări,

mâinile lui speriate ca vrăbiile

poate cineva a rândui o așa ploaie și îmblânzi

pielea zdrelită,

mucegaiul, hainele putrede

pe când noaptea va avea dinţi de zmeură

și

pe holuri

se va prelinge un dulce miros de lapte

sânul mamei e un oraș care sună a gol,

doar tei și

o biserică în care ține slujbă un preot

plouă alb

oh! Mirosul acela poartă acum papuci de pâslă și e bătrân

corpul lui stă la taifas cu fumul.

e încărunțit în părul copilului,

prins în șpan, porumbei și pământ

prelins

pe unghii

pe streșini.

Casele în care am căutat au istorii crescute pe margini,

nu sunt păpădii, nu sunt fire de funingine

sunt doar niște cuvinte

pierzându-și memoria

în culoarea aceea dementă

a sângelui.

În fond, poți face orice din cuvinte:

o mână caldă prin păr, o respirație,

un pled de învelit pe furiș

noaptea.